maxresdefault6

E suficient să citim doar titlurile comentariilor apărute în presă occidentală în ultimele două săptămîni să înţelegem că terorismul islamist se intensifica şi că cetăţenii Uniunii Europene devin tot mai frustraţi cu terorismul islamic şi inabilitatea liderilor lor de a previni, pedepsi şi combate teroarea islamistă.

 

“We are losing this cât-and-mouse terror game” (“Pierdem acest joc al şoarecelui cu pisica”) e concluzia unui articol cu acelaşi titlu din publicaţia britanică The Spectator dinweekendul trecut. Un alt comentariu descrie un alt aspect al terorismului sub formă unei întrebări, “Why western women are now the Islamists’ target of choice?” (“De ce femeile occidentale au devenit ţintă principala a islamiştilor”?) Iar altul discuta ceea ce deja e evident, “Islamist violence has become a normal part of European life ” (“Violenţă islamistă a devenit o parte normală a vieţii europene”).

 

Am capitulat în faţă jihadiştilor?

Nimic nu poate fi mai îngrijorător că ultimul titlu care din nefericire pare a fi corect. După mulţi ani de terorism musulman, ne-am obişnuit să deschidem ziarele, televizorul şi internetul şi să citim despre încă un atac terorist jihadist. Am devenit atît de obişnuiţi cu astfel de ştiri încît începem chiar să punem aceste ştiri deoparte, fiind ademeniţi să acordăm prioritate altor ştiri “mai calde”. Obişnuinţă în minţile noastre cu terorismul nu e bună. E un pas decisiv spre o eventuală capitulare în faţă teroriştilor. Nu credem că exagerăm zicînd, la fel că titlurile articolelor de mai sus, că parcă deja am ajuns la acest punct. În doar ultimele două săptămîni atacuri jihadiste au avut loc în “paşnică” Finlanda, Bruxelles, Londra şi Barcelona. Conform ritualului deja bine cunoscut şi practicat în Europa cu prilejul atacurilor teroriste, sute de mii de spanioli au ieşit în stradă să protesteze împotriva violenţei jihadiste. Din nefericire, Spania şi Europa se vor alege cam cu doar atît – sute de mii de oameni protestînd împotriva violenţei islamiste, guverne şi politicieni care îşi exprimă solidaritatea unii cu alţii şi condamnări ale atacurilor teroriste din partea Casei Albe. Şi toate astea în timp ce teroriştii deja pregătesc alte atacuri, ştiind că în final cîţiva dintre ei vor muri ori vor ajunge în închisoare, dar vor ucide mult mai mulţi şi vor pune teroare în cetăţenii Europei.

 

Dan Gibson

Nimeni nu întreabă, ori are curajul să întrebe dacă nu cumva islamul e o religie falsă. Am atacat acest subiect în iunie cînd am făcut recenzia cărţii lui Dan Gibson Quranic Geography (“Geografia Coranică”). Am publicat doar prima parte a recenziei urmînd că la următorul atac jihadist (care nu a fost dificil de anticipat) să publicăm a două parte. O facem azi. Geografia Coranică a fost publicată în 2011, şi are 379 de pagini de text la care Gibson adaugă încă aproape 70 de pagini de tabele şi anexe cronologice desemnate să-i sprijine argumentele. Gibson nu zice direct că islamul e o religie falsă, dar argumentele lui inevitabil duc la concluzia, uşor citită printre rînduri, că e.

 

Gibson e un autor britanic cu vaste cunoştinţe în domeniu. Bunicul sau a fost un cercetător avid al istoriei şi geografiei biblice, arabe şi musulmane. Începînd cu anii 1920, el a adunat o mulţime de date şi materiale comparative, dar nu a publicat nimic privind islamul. Materialele acumulate de el au trecut în posesia fiului lui, adică tatăl lui Gibson. El a continuat muncă bunicului adunînd şi el o cantitate vastă de materiale, dar nici el nu a publicat nimic. A pus toate materialele şi muncă lui de cercetare în cutii, iar cutiile în podul casei. După moartea lui, soţia lui, adică mama lui Gibson, a vândut casă. Aşa, ea şi fiul ei au descoperit în podul casei cantitatea vastă de materiale adunate de bunicul şi tatăl lui Gibson. Gibson a început să studieze cu deamanuntul materialele moştenite şi a devenit interesat în explorarea unui subiect pînă atunci parcă în întregime ignorat de cărturari – e islamul o religie falsă? Şi dacă da, poate islamul fi dovedit că fiind o religie falsă din perspectiva geografiei coranice? Foarte probabil.

 

Teza lui Gibson e simplă: există o incongruanta majoră între geografie şi islam. Geografia nu sprijină datele geografice şi evenimentele prezentate în Coran. Coranul nu e ancorat într-o arie geografică specifică care ar putea fi identificată la nivel documentar, arheologic ori prin intuiţie. Acest aspect al Geografiei Coranice l-am discutat în prima parte a recenziei. Astăzi discutăm un alt argument, clădit pe arheologie.

 

Qibla

Qibla demonstrează şi ea falsitatea islamului. În limba arabă “qibla” înseamnă “direcţie”, iar în islam direcţia în care musulmanii se roagă. Fiecare moschee din lume are o nişă, numită mihrab, orientată spre Mecâ. E acceptat, în general, că musulmanii zilelor noastre privesc spre Mecâ cînd se roagă. Dar la început nu a fost aşa.

 

Pentru a-şi dezvoltă argumentul, Gibson decurge la nabateenii din vechime, pagini şi săraci la început, dar care în timp au devenit bogaţi. S-au îmbogăţit din comerţ, în special comerţul cu tamie, pe care îl aduceau din Arabia şi Cornul Africii în Orientul Mijlociu. Din loc în loc îşi făceau monumente în deşert pentru a le servi că puncte de orientare să nu se piardă. În timp, monumentele lor au devenit locuri de pelerinaj pentru nabateeni. Tot în timp, nabateenii au clădit o civilizaţie şi organizare teritorială şi politică distinctă, cu capitală la Petra în Iordania de astăzi

 

.Gibson a făcut o muncă de cercetare gargantuana, studiind moscheiele intacte care datează de la început islamului, dar şi ruinele încă existente ale moscheielor originale. Spre surprinderea lui, moscheiele originale nu aveau mihrab-uri. Toate erau clădite cu faţă nu spre Mecâ (Răsărit) ci spre Petra (Apus). De fapt, Coranul menţionează o schimbare în orientarea geografică a moscheielor fără însă a specifică direcţia lor originală ori de ce ea a fost schimbată, de cine sau cînd. Mohamed a poruncit urmaşilor lui să se roage cu faţă spre Siria, cum de fapt se ruga şi el. Cam la 300 de ani după moartea lui Mohamed, pe la anul 920, literatură islamică menţiona că la început musulmanii se rugau cu faţă spre Ierusalim. (Pagină 244) Înainte de moarte lui, însă, Mohamed a început să se roage şi el cu faţă nu spre Siria (Ierusalim ori Petra?) ci spre Mecâ.

 

Cercetările amănunţite ale lui Gibson au scos la iveală că vreme de mai bine de 100 de ani după moartea lui Mohamed, moscheiele nou clădite încă erau orientate spre Siria. (Pagină 245) Arheologia, deci, afirmă Gibson, nu sprijină afirmaţia coranică că Mohamed ar fi poruncit urmaşilor lui să se roage în direcţia Apusului. În consecinţă, concluzia lui este că la începutul mahomedanismului Oraşul Sfânt al musulmanilor nu era Mecâ ci Petra. (Pagină 250) În următoarele 25 de pagini ale cărţii Gibson menţionează şi discuta o sumedenie de moschei vechi orientate spre Petra nu Mecâ. Iar în paginile 275-300 el analizează literatură istorică din vremurile cînd aceste moschei au fost construite care sprijină şi ea observaţia lui că la început musulmanii se rugau cu faţă spre Petra (Apus), nu Mecâ (Răsărit). E curios însă că în literatură timpurie islamică Petra nu e menţionată de fel. Dar şi mai curios (şi poate misterios) este faptul că, în timp ce izvoarele istorice europene (în special bizantine) de atunci fac aluzie la Petra, ele nu menţionează Mecâ de fel. Mecâ apare în cronicile bizantine pentru prima dată doar în anul 740. (Pagină 287) (De fapt, nici Ptolemeu nu menţionează Mecâ în scrierile lui despre Arabia)

 

Ce s-a întîmplat?

Cum se explică discrepanţele dintre datele arheologice, cartografice şi izvoarele istorice privind originea islamului şi cele menţionate în Coran? Există o mulţime de texte coranice, Coranul de azi fiind o compilaţie parţială a doar unora din textele coranice originale. De fapt, texte coranice care preced compilarea oficială a Coranului continuă să fie descoperite, ultimele ieşind la iveală în 1972 în Yemen în timpul săpăturilor unei mosechei. Cantitatea manuscriselor descoperite a fost uriaşă, fiind nevoie de 20 de saci pentru a le transporta. Manuscrisele sunt încă studiate de un grup de cercetători din Germania. În 2010 alte manuscrise au fost descoperite, tot în Yemen, ascunse în pereţii aceleaşi moschei. Doar date parţiale ale acestor manuscrise au fost publicate, dar ele deja denotă o discrepanţa majoră cu Coranul oficial, şi anume absenţa oricăror referinţe la schimbarea orientării musulmanilor pentru rugăciune de la Apus (Petra) la Răsărit (Mecâ). (Paginile 300-301)

 

Cine ar putea fi responsabil (ori responsabili) pentru rescrierea textelor originale ale Coranului în versiunea actuală? Gibson crede că e Dinastia Abbasida din Iraq (Secolele IX – X) care a consolidat şi uniformizat politică şi religia triburilor din Arabia de atunci. Crearea unui document sacru, comun tuturor musulmanilor, a fost unul din obiectivele califilor Abbasizi. Pînă atunci existau dispute majore între musulmani privind identitatea şi locul adevăratului Oraş Sfânt al musulmanilor, unii zicînd că e Medina iar alţii Mecâ. Cărturari şi copişti desemnaţi de califii abbasizi să scrie un Coran uniform au colectat maunscrisele din vremea lor care împreună continueau peste 300.000 de hadith-uri (“naraţiuni” ori “poveşti”) privind viala lui Mohamed. Cărturarii au eliminat majoritatea covârşitoare a acestor hadith-uri pentru că nu le considerau autentice. Au păstrat doar 2.602, crezînd că acestea ar putea fi autentice. Celelalte hadith-uri au fost distruse. Compilaţia finală a fost finalizată aproximativ 250 de ani după moartea lui Mohamed. (Pagină 347)

 

Versiunea finală a Coranului nu poate fi autentică ori o descriere precisă a vieţii lui Mohamed, zice Gibson. Pentru a înţelege asta, el face o comparaţie utilă care denotă problema profundă cu care se confruntă musulmanii privind acurateţea religiei lor şi a Coranului. Este că şi cînd ai încerca să scrii istoria Războiului de Independenţa al Americii fără texte contemporane ori originale:  “Today, this would be similar to trying to write the history of the American War of Independence (1775-1783) based solely on the herasay of people alive today, who heard something from their father or grandfather, who heard it from their father or grandfather and so on, back to the actual event.” (“Astăzi, asta ar fi similar cu încercarea de a scrie istoria Războiului de independenţa american (1775-1783) exclusiv din auzite, adică din ceea ce cei care trăiesc astăzi au auzit de la taţii ori bunicii lor, care la rîndul lor au auzit de la taţii şi bunicii lor, şi aşa mai departe pînă ajungi la evenimentele originale”) (Pagină 348)

 

Musulmanii – distrugători ai manuscriselor şi istoriei

Gibson trebuie apreciat şi pentru că menţionează ceea ce istoricii zilelor noastre nu fac: în primele veacuri ale islamului, musulmanii au distrus manuscrisele, literatură, bibliotecile, inscripţiile, monumentele şi cărţile popoarelor şi religiilor cu care au intrat în contact ori pe care le-au cucerit. Singură literatură permisă în ţinuturile cotropite a fost Coranul: “The destruction of written materials by the Islamic forces has beeen well documented over the last two centuries, but western historians have been reluctant to attribute to Muslim armies with such actions.” (“Distrugerea materialelor scrise de către forţele islamice a fost bine documentată în ultimele două secole, dar istoricii occidentali au reţineri în atribuirea acestor acţiuni armatelor musulmane”) (Pagină 348)

 

Musulmanii distrug Biblioteca de la Alexandria

Se ştie prea puţin (ori se evita intenţionat să se spună) că marea Biblioteca din Alexandria a fost arsă de musulmani. Amrou, şeful armatei musulmane din Egipt, a trimis o scrisoare califului din Bagdat, informîndu-l că în Egipt a aflat “mii de manuscrise” arhivate în diferite clădiri. A întrebat ce să facă cu ele. Califul i-a răspuns aşa: “dacă ele conţin lucruri care nu sunt de acord cu Cartea lui Alah, nu e nevoie să le pastrazi. Distruge-le.” Scriitorul musulman Ibn al-Qifi (1172-1248) menţionează că manuscrisele au fost distribuite băilor publice din Alexandria pentru a fi arse în cuptoarele care încălzeau apă. A uitat numărul exact al manuscriselor arse dar se ştie că a luat şase (6) luni să fie arse. (Paginile 348-349) Distrugerea şi arderea cărţilor, însă, nu a fost o practică limitată doar Egiptului. Au fost practicate cu aviditate şi în alte ţinuturi ocupate de musulmani: Persia, India, ţinuturile creştine din Iordania, etc. Nu e deci de mirare că prima universitate dintr-un ţinut musulman a fost înfiinţată doar în Secolul XIX şi asta de către americani. Şi nici nu e de mirare că mai niciun musulman din ţările arabe nu dobîndeşte premii Nobel în ştiinţă, medicină, biologie, etc. Ori că învăţătură e mai puţin preţuită la musulmani că şi la evrei ori creştini.

 

În final, în toate ţinuturile cotropite de musulmani singură carte care a supravieţuit a fost un Coran al cărui acurateţe e îndoielnică. Versiunile lui iniţiale au fost multe, fiind impusă doar una, prin forţă – Coranul contemporan. Gibson face o comparaţie utilă cu Noul Testament, cartea de baza a creştinismului. Spre deosebire de Coran, Noul Testament a fost scris în mare parte de martori oculari, la scurt timp după ce evenimentele scrise în el au avut loc. Afirmă Gibson: “... the evidence of early Biblical manuscripts and the low degree of error between them is significant, but missing în regard to Qur’ an.” (“... există multă evidenţă privind existenţa manuscriselor timpurii ale Bibliei şi a gradului relativ mic de erori între manuscrise, dar asta lipseşte la Coran”) (Pagină 351)

 

Gibson îşi încheie cartea repetînd concluziile principale: (1) Islamul a fost fondat în Arabia de Nord, în oraşul Petra; (2) Primele versiuni ale Coranului au fost scrise în Petra; (3) Mohamed nu  a fost niciodată la Mecâ; (4) Mecâ nu a fost un centru religios în antichitate nici o destinaţie pentru pelerinaj; (5) În antichitate, Mecâ nu se află pe drumurile comerciale ale Arabiei; (6) La început arabii făceau pelerinajul sfânt la Petra, nu Mecâ, unde au dat peste temple păgîne şi biserici creştine; (7) La început musulmanii se rugau îndreptăţi spre Apus (Petra / Ierusalim) şi doar mai târziu spre Mecâ. Gibson îşi încheie cartea pe un ton confident: “I see no other way of interpreting the facts I have discovered, be they archaelogical, historical, or literary.” (“Nu văd nici un alt mod în care aş putea interpreta datele pe care le-am descoperit, fie ele arheologice, istorice ori literare”) (Pagină 379).

 

Recomandăm Comentariul lui Megan Oprea

Încheiem ediţia de astăzi recomandînd comentariului jurnalistei Megan Oprea din Texas privind atacul islamist din Barcelona: http://thefederalist.com/2017/08/21/sagrada-familia-basilica-revealed-target-barcelona-attack-reverberates/

 

SURSA PRINCIPALĂ

http://www.alianta-familiilor.ro