Autor: Antoaneta CRUDU
Vine-o vreme când timpul transformă în bucurie o clipă trecătoare, vine o toamnă a vieții, pentru fiecare dintre noi, când ne așezăm la “masa verde”, unde facem bilanțul existenței noastre.
Școala în care am trăit și muncit, este un spațiu unde timpul parcă stă în loc, deși pe aici au trecut atâtea generații și trec în continuare, ale căror povești de viață, doar aleile școlii le mai cunosc, în cei 147 ani de existență, dar ele trebuie transmise cu bucurie, respect și admirație, din generație în generație, spre nemurirea lor…
Mă număr printre cei care au bătătorit aceste alei, am contribuit la bunul mers al lucrurilor, mi-am așternut inima și sufletul aici, timp de 36 ani…Pe aici au trecut oameni minunați, care au scris istorie, care au dus pe umerii lor până în prezent, un simbol al nemuririi, culturii și civilizației românești în sud estul României, Colegiul Național”COSTACHE NEGRI” Galați, un lăcaș de cultură, o școală de elită, care a “fabricat” învățătorii și educatorii ce-au învățat și educat la rândul lor generații întregi.
Adesea mă reîntorc aici să mă regăsesc!
Am revenit în cireșar, pe aceleași alei care păstrează noiane de amintiri și pași pierduți în negura vremilor de altădată.
O zi în care raiul este pe pământ, în care natura renaște și ne îndeamnă să ieșim din casă …și ce culori au pomii înfloriți din curtea scolii, dar ce miros au florile lor! …și cum au ieșit păpădiile de sub covorul verde!
Toate te îmbie la o nouă viață, la visare, contemplare și confesiuni…
Într-o altă zi am regăsit o după-amiază tristă, încărcată de așteptare. Grădinița cu flori, școala își așteaptau elevii. E atât de trist fără ei!
Nostalgia îmi poartă gândul la serile de toamnă de altădată, când totul „râdea” la cea mai mică adiere de vânt, înmiresmată cu parfum de trandafir…
Și acum, trandafiri albi si colorați „se căznesc” să rămână neschimbați, albi imaculați sau colorați, plini de parfum ca și școala în care aceștia „își duc viața”….
În capătul aleilor pustii, câteva ciori „își fac numărul” cu niște nuci furate din grădină…
Nu se mai aude vaietul pescărușilor, semn ca s-au retras către Dunăre, după hrană…
Se aude în schimb, foșnetul stejarului, care-și îngână povestea lui de peste 20 de ani… A fost plantat pentru eternitate, de o generație de elevi, cu speranța că, cei ce vor veni după ei, se vor umbri sub coroana lui și vor înțelege că trebuie lăsat în urma lor ceva de care să ne amintim cu plăcere și să fim mândri!
Mai este oare timp pentru asemenea gesturi, când ordinea lucrurilor este într-o totală schimbare??? Speranța moare ultima! Și școala își așteaptă, în continuare, copiii, cu drag, curată și primenită „ca o mireasă”, mai bine și mai atentă ca oricând!
Am rămas în amurg, eu și o bufniță care-si face veleatul în turla școlii și care este iubită pentru ceea ce simbolizează ea – înțelepciune și cunoaștere…atribute ce definesc menirea acestei instituții. …si ea cunoaște și păstrează cel mai bine amintirile noastre! Păcat că nu le poate spune prin viu grai!
M-am întors adesea și am găsit o școală din ce în ce mai interesantă și mai frumoasă!
Respect această instituție și pe aceia ce o iubesc cu adevărat! Iubesc ceea ce am trăit aici, sub cupola ei! Și-i voi purta mereu în suflet, simbolul și ceea ce mi-a oferit! Și pe cei care mi-au fost aici, familie și bucurie!
