Autor: Maria Radu Novac
În timpul celui de- al doilea război mondial, în pofida eforturilor militare făcute, România nu a fost recunoscută ca țară cobeligerantă. În contul datoriei de război, pentru reconstrucția URSS, în ianuarie 1945, începe deportarea etnicilor germani. În condiții inumane, un număr de 75.000 de etnici germani, bărbați între 17-45 de ani și femei între 18-32 de ani, de pe tot cuprinsul României, sunt deportați în cele 85 de lagăre de muncă din Siberia.
În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este „dreptul sovieticilor” să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara.
Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).
Și iată un exemplu cât de mult bine ne-a făcut Rusia și avem obligația morală să nu uităm niciodată că blestemul pentru România a venit mereu de la răsărit.
Aducem astăzi în lumină mărturia unei supraviețuitoare a unuia dintre cele mai negre capitole ale secolului XX: deportările în masă. Elfriede Chwoika, o prezență distinsă a comunității din Reșița, ne poartă prin amintirile dureroase ale exilului siberian, oferindu-ne o lecție rară de demnitate și reziliență în fața istoriei opresive.
De aici începe și povestea Elfriedei…
Maria Radu Novac în dialog cu doamna Elfriede Chwoika din Reşiţa. O sărbătorim în luna martie pe doamna Elfriede Chwoika din Reșița. O sărbătorim fiindcă merită, pentru că din prima zi a nașterii ei a trebuit să lupte pentru viață și pentru existenţa ei. A fost până nu demult foarte implicată în acțiunile comunității germane din Reşiţa, din Caraş-Severin și din întreg Banatul de Munte.
Maria Radu Novac: Bună ziua, Elfriede. Ce știi să ne spui despre data de 7 august 1949. Ce ți-au povestit părinții tăi despre venirea ta pe lume în timpul deportării lor în Siberia din fosta Uniune Sovietică?
Elfriede Chwoika: Multe nu ştiu să povestesc pentru că aveam doar 4 luni şi câteva săptămâni când am ajuns acasă la Reşiţa. Asta s-a întâmplat de sărbătorile de iarnă, mai bine zis de Crăciun în 1949. Atunci am ajuns acasă cu părinţii mei, etnici germani, care au fost deportaţi pentru 5 ani în Siberia, în îndepărtatele ţinuturi îngheţate ale actualei Ucraine şi Rusii. Cum spuneam, eu m-am născut într-o zi frumoasă, de duminică, 7 august 1949 la Sverdlovsk. Ştiu toate acestea din ce mi-au povestit părinţii care, de-obicei nu prea voiau să mai vorbească despre atrocităţile petrecute acolo şi pătimite de ei. Mama, Hendrich Maria şi tatăl, Ruttar Agoston, deci etnici germani get beget, au fost deportaţi în fosta URSS în ianuarie 1945, necunoscându-se la plecare, deşi proveneau amândoi din Reşiţa. S-au cunoscut acolo în vremea deportării. Tatăl meu era pasionat de muzică şi a lucrat în Rusia într-o uzină, apoi ca traducător şi activa şi într-o formaţie de muzică, participând la diverse serate muzicale şi evenimente organizate de ruşi. Şi aşa cred că a întâlnit-o cumva şi pe mama mea care lucra într-una din renumitele mine de aur la mulţi metri sub pământ, iar seara îi aduceau înapoi în lagărele în care dormeau, bineînţeles în condiţii mizere, barăci neîncălzite, cu apă rece şi foarte multe alte lipsuri. Tatăl meu fiind cunoscut de ruşi datorită muzicii pe care o cânta, a reuşit să aibă o viaţă mai puţin grea şi îmi cumpăra lapte condensant în conserve şi cu acela mă hrăneau, că altfel nu prea aveau cu ce să hrăneşti un copil mic în condiţiile acelea. Mulţi copii au murit, dar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să supravieţuiesc şi am ajuns acasă în decembrie lui ‘49. Pe drumul spre casă, pentru că ne transportau cu vagoane de marfă, tatăl meu se plimba cu mine prin vagon şi o lanternă din acelea cu petrol s-a desprins din tavanul vagonului şi s-a spart şi m-a tăiat la faţă. Altă încercare peste care se pare că am trecut cu ajutorul medicilor de pe-atunci din Reşiţa care m-au tratat exemplat. Şi cum spuneam, bunica mea din partea mamei, Hendrich Aurelia pe numele ei s-a bucurat mult când m-a văzut şi uite aşa s-au căsătorit şi părinţii mei, au trecut anii, am crescut, am făcut şcoala, m-am maturizat, m-am căsătorit, am făcut copii, am muncit 40 de ani ca oficiant la Poşta mare din Reşiţa, am divorţat, am activat la Forumul Democratic al Germanilor din Caraş-Severin pentru că suntem etnici germani de când ne ştim şi acum am îmbătrânit şi sunt la pensie şi locuiesc alături de copiii mei, Gerhard Chwoika – redactor la Radio Reşiţa şi Sonia Maria Chwoika – profesor de germană-engleză la Colegiul Naţional „Diaconovici-Tietz” din Reşiţa, director adjunct al celei mai vechi unităţi de învăţământ din oraş.
M.R.N.: Cine a întocmit listele cu germanii trimiși în Siberia. Cum i-au transportat până în Siberia?
E.C.: De liste din păcate nu ştiu nimic, dar bănuiesc că autorităţile acelor vremuri. În Siberia au fost transportaţi în vagoane de marfă, din scânduri, în condiţii mizere, fără apă, cu toalete improvizate. Când mai oprea trenul prin gări, bărbaţii săreau jos să caute apă, unii dintre ei rămânând pe-acolo, pentru că trenul nu se ştia cât stă şi când se pune în mişcare şi bineînţeles că mulţi au murit pe drum din cauza frigului şi a subnutriţiei, pentru că mulţi, din câte mi-au povestit părinţii, au fost luaţi direct de la muncă şi de pe stradă fără a le spune încotro îi duce.
M.R.N.: Unde au fost repartizați părinții tăi?
E.C.: Părinţii mei au fost repartizaţi în zona Ural pentru muncă silnică şi de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în minele de aur de-acolo.
M.R.N.: Când s-au întors părinții tăi acasă?
E.C.: Părinţii mei s-au întors din fosta URSS, împreună cu mine în luna decembrie a anului 1949 chiar în ajunul de Crăciun, adică în ziua de 24 seara. Bunica mea avea pregătit de toate, a copt pâine, a făcut mâncare şi prăjituri şi cel mai frumos cadou de Crăciun a fost întoarcerea părinţilor mei şi a unchiului meu, Hendrich Hermann, acasă, iar bucuria Crăciunului pentru bunica mea, Dumnezeu s-o aibă în pază alături de părinţii şi unchiul meu, am fost eu, cel mai frumos şi de nepreţuit cadou de sărbători.
La mulți ani cu ocazia zilei de 8 Martie îți urez, draga noastră Elfriede!
