Autor: Emil Pop
O adâncă înțelepciune ce izvorăște din transcendentul arhetipal românesc se dovedește că încă lucrează. Vine o vârstă când chiar și oameni care nu-și găsesc vocația simt în mod nelămurit că trebuie să lase o urmă memorabilă în trecerea atât de scurtă prin lumea noastră pieritoare. La aceasta îi ajută mai întâi sentința morală ce spune că „nu-i om cel ce nu sădește un pom, crește un copil și construiește o casă. Dar este numai primul palier al unei trăiri complexe ce îți găsește izvorul în organizarea fizică și sublimează ulterior în cultură. Și ce este cultura ? Dintre cele peste trei sute de definiții poate că preferăm acum să spunem că o cultură se întrupează în chiar actul generos de păstrare a tradiției. Cea care ne face să ne simțim capătul niciodată întrerupt al unui lung șir de români care de-a lungul istoriei au dat viață unei civilizații și culturi particulare. Una ce – așa cum spune extrem de metaforic existențialistul Sӧren Kierkegaard – ne metamorfozează în a fi „o literă din Alfabetul Lumii”. Adică, fără de care nu se poate.
Și există oameni minunați care au înțeles cât se poate de bine ce înseamnă aceasta. Așa cum e artistul plastic Cornel Vană căruia gândurile i s-au îndreptat cătreo lucrare de mare spiritualitate: el vrea să construiască un muzeu etnografic în casa de la țară a strămoșilor săi de la Cacova Ierii. Să adune acolo, unde se mai păstrează încă sufletul evanescent al trecutului, obiecte din care văzându-le vizitatorii, în special copii și tineri, ar putea reconstitui visurile și scopurile generale ale vieții înaintașilor. Cumva tot ceea ce este bun pentru a trăi în fericire și care,de asemenea, merită a fi consemnat drept exemplu pentru posteritate, pentru urmași.
Cornel Vana este artist, pictor și sculptor. Arte sa a depășit de multă vreme granițele României și numeroasele sale picturi dovedesc un dezvoltat simț al frumosului și o netăgăduită măiestrie. Este capabil să picteze sau sculpeze orice temă, trebuie să spunem că a făcut o pasiune puternică pentru arta modelării lutului. Cornel este un sculptor, în particular un olar care reușește să transforme obiectul utilitar – oala de lut, ulciorul sau blidul – dintr-un simplu accesoriu decorativ într-un veritabil loc central al compoziției. Iar în pictură, legătura dintre forma obiectului ceramic și restul tabloului nu este doar estetică, ci și structurală. În compozițiile sale pictate, oala țărănească, rod al olăritului și obiect de menaj cu neîndoielnică utilitate, nu este doar „recipient”, ci simbol al rodirii și interiorității. Este pătruns de ideea că arta „salvează” obiectele de la degradarea fizică, transformându-le în repere cromatice ce definesc identitatea picturii sale.
Plăcut surprins de frumoasa inițiativă, l-am abordat pe domnul Cornel Vană și am obținut următorul interviu pe care îl redau în continuare.
Emil Pop: De ce un muzeu etnografic, și de ce aici?
Cornel Vană: Pentru că satul și obiectul țărănesc sunt matca în care s-a format spiritul nostru. Am ales acest loc deoarece aici pământul are încă memorie; e un spațiu unde timpul a avut răbdare, iar arta mea s-a hrănit mereu din aceste rădăcini. Nu e doar un muzeu în Cacova Ierii, e o întoarcere acasă. Și ca artist plastic cu o viziune formată, îmi doresc ca acest muzeu să devină o „pictură tridimensională în spațiul natural al Cacove Ierii”.
E. P.: – Care este viziunea principală pentru acest spațiu?
C.V.: – Viziunea mea este crearea unui spațiu viu, nu a unui depozit de obiecte prăfuite. Îmi doresc ca vizitatorul să simtă ,,curățenia” formelor primordiale. ,,Fără de sminteală” înseamnă tocmai această căutare a echilibrului, a rânduielii care s-a pierdut în zgomotul modernității.
E. P.: – Ce tip de exponate veți include cu precădere?
C. V.: – Nucleul va fi format din ceramică — oalele care dau și numele muzeului — dar și unelte din lemn, textile și obiecte de cult. Mă interesează în mod special obiectele care poartă amprenta mâinii umane, acele piese în care utilul se întâlnește cu estetica sacră.
E. P.: – Cum ați adunat până acum obiectele din colecție?
C.V.: – E o muncă de-o viață. Multe au fost salvate din poduri uitate sau din curți unde riscau să fie distruse. Fiecare obiect are o poveste: unele sunt primite în dar de la oameni care au înțeles că aici vor fi prețuite, altele sunt achiziționate din călătoriile mele prin satele transilvănene.
E. P.: – Ce rol va juca muzeul în comunitatea locală?
C.V.: – Vreau să fie un far cultural. Un loc unde tinerii să învețe că tradiția nu e ceva ,,bătrânesc”, ci o sursă de mândrie. Vom organiza ateliere de creație și întâlniri între artiști, transformând comunitatea într-un nod pe harta turismului cultural.
E. P.: – Care a fost cea mai mare provocare în acest demers?
C.V.: – Lupta cu degradarea. Multe obiecte sunt fragile, iar restaurarea lor necesită timp și migală de bijutier. Apoi, desigur, efortul de a amenaja un spațiu care să respecte cerințele muzeale fără a-i altera farmecul arhaic.
E. P.: – Prin ce credeți că se va diferenția muzeul dumneavoastră?
C.V.: – Prin amprenta de artist plastic. Nu va fi o simplă clasificare științifică a obiectelor, ci o punere în scenă artistică. Dialogul dintre obiectul vechi și viziunea plastică contemporană va crea o atmosferă unică, o experiență senzorială, nu doar informativă.
E.P.: – Cum veți asigura sustenabilitatea financiară pe termen lung?
C. V.: – Prin proiecte cu finanțare proprie și, prin atragerea iubitorilor de frumos care caută autenticul. Prin poveste și unicitate, prin povestea lutului, a mâinilor care l-au modelat și a tradiției locale.
E. P.: – Ce mesaj sperați să transmită vizitatorilor?
C. V.: – Că frumusețea simplă ne poate salva de haos. Sper ca cel care ne trece pragul să plece cu un sentiment de liniște și cu dorința de a-și redescoperi propriile rădăcini.
E. P.: – Când estimați deschiderea oficială și ce așteptări aveți?
C. V.: – Lucrăm intens și sperăm ca în septembrie, 2026 să putem deschide porțile. Așteptarea mea nu este legată de cifre, ci de emoție: dacă un singur copil va privi o oală de lut și va simți că e ceva miraculos acolo, misiunea mea e împlinită.
E. P.: – Am lăsat pentru final cea mai importantă întrebare. De ce o așa denumire insolită, „Muzeul Oalelor fără Sminteală” ?
C. V.: – Totul pornește de la cuvîntul „sminteală” ce are, la noi la țară, înțelesul de eroare, de rătăcire de la drumul drept sau de la forma perfectă. Este evident deci că oala fără „sminteală” depășește planul metaforic și devine o alegorie puternică. Identic olarului bun, oala fără „sminteală” este dreaptă, corectă și morală. „Precum în Ceruri așa și pe Pământ” poate fi rezumată învățătura transmisă de oala noastră. Muzeul pe care-l voi înființa va fi interactiv și va depăși prin profunzime simpla expunere de obiecte. Acolo, vizitatorii vor putea învăța, practic, olăritul sub îndrumarea Olarului, astfel deprinzându-se cu dreptatea și corectitudinea. Ceea ce ar trebui să învețe fiecare om. Nu e puțin lucru, zic.
E. P.: – Mulțumesc pentru răspunsuri. Ce bine ar fi dacă fiecare am înființa un muzeu !
A consemnat Emil Pop
Notă: Localitatea Cacova Ierii este un sat aparținător de comuna Iara, județul Cluj. Este așezat deasupra unui important zăcământ de minereu de fier, de mare puritate. Aici s-a exploatat minereul între anii 1930-2006. Nu ar fi imposibil ca zăcământul să fi fost exploatat încă din perioada dacică și prelucrat la Remetea, important centru de producere a fierului prin furnale siderurgice mici, numite „văraie”, din Evul Mediu. Cine știe ? Poate cercetări viitoare vor aduce informații mai interesante despre istoria antică a locului.
