Autor: Camelia Monica Cornea
Mă privesc în oglindă, în reflexiile celor ce mă oglindesc sau pe care îi oglindesc.
Mă privesc pe poteci bătătorite de atâția pași care au fi putut duce oriunde dar nu au dus nicăieri.
Mă privesc printre lanurile de grâu unde roșul macilor colorau ia bunicii… și în această privire începe adevărata coborâre. Nu în trecut, ci printre straturile lui, acolo unde timpul nu curge liniar, ci se adună în noduri de memorie.
Bunica nu mai este un chip, ci o culoare, nu mai este o voce ci o respirație a câmpului. Mă privesc prin ea ca printr-o fereastră veche, ușor aburită, care nu arată limpede dar spune adevărul.
Există în mine o hartă cu drumuri neterminate. Poteci care au fost vise, apoi renunțare iar mai apoi tăcere.
Le calc din nou cu gândul în acest nou început de an fără speranța de a ajunge undeva, ci doar pentru a simți textura lor: praful, ezitarea, pașii care s-au oprit înainte de a deveni destin. Mă întreb dacă rătăcirea nu e, de fapt, o formă de fidelitate față de sine – refuzul de a te fixa într-o singură direcție.
Oglinda nu mă judecă. O fac eu în schimb, cu o blândețe exagerată târziu. În fiecare reflexie găsesc câte o versiune de-a mea: cea care a ales, cea care a amânat sau cea care a tăcut când ar fi trebuit să strige.
Nu le alung, le las să stea la masă cu mine. Introspecția nu e un tribunal ci o adunare de familie.
Mă privesc și în ceilalți. În ochii lor fragmentele mele se întorc deformate, îmbogățite sau rănite.
Fiecare întâlnire e o oglindă cu margini diferite. Unele taie, altele mângâie.
Din toate învăț să îmi recunosc conturul fără a-l rigidiza. Pentru că un contur prea clar încetează să mai respire.
Lanurile de grîu rămân acolo, undeva între copilărie și mit. Roșul macilor nu mai colorează ia bunicii, ci memoria mea. Și în această translație se întâmplă ceva esențial: moștenirea nu e obiect , ci fel de a privi lumea. Aplecat. Cu răbdare. Cu acceptarea faptului că nu toate drumurile trebuie să ducă undeva pentru a fi parcurse.
În final mă privesc fără grabă. Nu ca să mă definesc ci să rămîn deschisă. Introspecția nu închide cercuri, le lărgește. Și poate că sensul nu e să ajung, ci să continui să mă privesc¬ : în oglinzi, în oameni, în grâu, în roșul care încă mai arde, discret, sub piele.