Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați, Membru UZPR
„De ce nu îmi place la școală? –este cartea vocilor care vor să fie auzite” – un titlu sugestiv și profund, deoarece concentrează în câteva cuvinte întreaga esență a volumului. La prima vedere, întrebarea poate părea expresia unei nemulțumiri obișnuite pe care adulții o aud frecvent din partea copiilor. În realitate, ea ascunde o invitație la reflecție și ascultare.
Volumul este coordonat de profesorii: Carmen Muntenița, Mihaela Antoniu și Geanina Andrei- membri ai Consiliului Profesoral din cadrul Școlii Gimnaziale “Ene Patriciu” din comuna Smulți, județul Galați iar proiectul a fost finanțat de Asociația “Teach For Romania”.
Carte este scrisă de copii pentru adulții care le veghează existența, atât acasă cât și la școală. În paginile sale se regăsesc mărturii autentice despre experiențele trăite de elevi iar protagoniștii acestor acțiuni sunt deopotrivă elevii, părinții, colegii și profesorii lor.
Referindu-se la semnificația acestui demers, unul dintre coordonatorii volumului, profesoara Carmen Muntenița, afirmă că:
În paginile ei sunt adevărate mărturii ale elevilor care “răstoarnă faptul că noi, profesorii , îi învățăm pe copii. Astăzi copii sunt profesorii noștri. Ei ne învață să fim mai atenți, mai răbdători, mai umani. Ei ne reamintesc că fiecare copil este diferit, ne învață să-I ascultăm, să privim dincolo de comportamente și să înțelegem că uneori un copil care pare a fi neatent, nu are nevoie de observație ci de o întrebare.
Un copil care nu a terminat un exercițiu, nu cere o pedeapsă, el cere răbdare.
Mărturiile unor elevi care spun că “nu-mi place la școală”,ascund în realitate, o multitudine de trăiri și experiențe, ei cer de fapt ajutorul profesorului.
În paginile acestei cărți descoperim că, elevii vorbesc despre oboseală, despre diminețile în care se trezesc mai devreme, despre teama că nu vor termina de copiat de pe tablă, despre frica unei note mici, despre dorința de a avea mai mult timp pentru joacă, dar mai ales despre nevoia de a fi întelși..
Nu trebuie să întrebăm de ce nu îi place unui copil școala ci, să ne întrebăm noi, adulții – “ce pot face eu ca profesor, parinte, sau un simplu adult, pentru ca un copil să vină la școală cu mai multă încredere si cu multă bucurie?”
Adevarata schimbare începe atunci cînd înainte de catalog, note și performanță, alegem să vedem copilul. Putem începe prin a asculta mai mult, prin a avea mai multă răbdare, prin a privi dincolo de rezultate, acolo unde se află emoțiile, nevoile și speranțele fiecărui elev, prin a vedea copilul înaintea catalogului.
Pentru elevii acestei școli, spune elevul Hogaș David Nectarie:
„Titlul este haios când îl auzi și îl vezi scris negru pe alb – îți apare zâmbetul pe buze. Te gândești la zeci de răspunsuri, dar niciodată nu realizezi că, în spatele acestora, stau adevărate experiențe și povești de viață.
Fiind o comunitate mică de copii în satul nostru, ne cunoaștem cu toții situația fiecăruia dintre noi: greutățile, neajunsurile, necazurile și bucuriile.
Privind prin ochii unui adult, ați spune că este o carte care oferă soluții sau o perspectivă profundă asupra lucrurilor. Însă, prin naivitatea noastră, însoțită de zburdălnicie, zâmbet și seninătate, am dat sens tuturor acestor întâmplări, iar acest lucru ne va ajuta să depășim orice obstacol.
Eu cred că această carte este unică în felul ei, deoarece, în urma lecturării ei, ne aduce zâmbetul, seninul în priviri, puterea și curajul de a fi oameni.
Ne place sau nu, umanitatea la școală, rămâne acea materie la care nu trebuie să rămânem corigenți niciodată, fiindcă școala vieții ne oferă multe examene și multe transformări personale, iar noi trebuie să devenim, înainte de toate, OAMENI BUNI.”
După cum a declarat eleva Nicola Bejan, realizarea cărții a fost făcută cu două grupe de elevi:
„O grupă de elevi cu probleme, introvertiți, care până acum nu ar fi avut curajul să spună ce au în suflet și, o altă grupă formată din elevi dezinvolți, curajoși și buni la învățătură.
Gândurile lor au fost transpuse pe hârtie, alături de desene despre familiile lor, materiile și sporturile preferate, imaginea școlii pe care unii și-ar dori-o din ciocolată sau colorată în galben, dar și prezentarea unor cadre didactice care, în opinia lor, sunt bune și a altora care nu îi înțeleg și îi obosesc.
Colegii mei vorbesc adesea despre oboseală, despre lipsa de încredere pe care o simt din partea unor cadre didactice, a unor colegi și chiar a propriilor familii. Vorbesc despre nevoia de răbdare din partea adulților și despre dorința unei școli în care elevii să fie ascultați și înțeleși înainte de a fi judecați.
Ei nu își doresc o școală perfectă, ci o școală la care să vină cu drag, unde profesorii să observe atunci când elevii încearcă să se prezinte frumos în fața clasei, chiar dacă nu reușesc întotdeauna.
Atunci când greșesc, și-ar dori să nu primească doar observații, pentru că, în spatele acelor greșeli, pot exista tristeți ascunse și probleme pe care le aduc de acasă, iar acestea trebuie înțelese și nu condamnate.
Unii dintre noi am obosit să mai credem că vom reuși în viață atunci când nu ne simțim înțeleși aproape nicăieri în societate.”
Ca cititor al acestei cărți și participant la activitatea de lansare a acesteia concluzionez următoarele:
Consider că această carte are o valoare aparte, deoarece cele mai multe cărți sunt scrise de profesori, psihologi, cercetători, părinți și foarte puține cărți sunt scrise de copii. De aici vine frumusețea cărții…Este o carte a copiilor – scrisă de ei!
Mărturiile copiilor evidențiază și importanța relației cu profesorul. În cele mai multe cazuri, elevii nu își amintesc doar lecțiile, ci mai ales felul în care s-au simțit în prezența unui adult. Un profesor care ascultă, încurajează și tratează fiecare copil cu respect poate transforma școala într-un spațiu al descoperirii și al încrederii. În schimb, un climat dominat de teamă, ironie sau umilire poate produce efecte de lungă durată asupra stimei de sine și asupra atitudinii față de învățare. Relația educațională nu reprezintă doar cadrul în care se transmit informații, ci fundamentul pe care se construiește dorința copilului de a învăța.
Din toate mărturiile nu reiese că elevii sunt furioși. Ei sunt, mai degrabă, obosiți. Obosiți să fie comparați. Obosiți să demonstreze. Obosiți să fie neînțeleși. Obosiți să creadă că nu sunt suficient de buni. Iar un copil obosit emoțional nu mai are energie să învețe.
Niciun copil nu spune: „Nu vreau să învăț.” Ei spun altele… „Ascultați-ne!” „Nu ne comparați!” „Aveți răbdare!” „Nu ne judecați după o notă!” „Observați că încercăm?” „Credeți în noi!”
Cartea ne invită să ascultăm niște copii care, pentru prima dată, au avut curajul să spună cu voce tare ceea ce simt.
Iar acest lucru este în sine, un act educațional. Cred că peste ani, aceasta va fi apreciată ca o carte de mărturii și ca un document despre felul în care copiii dintr-o școală de sat au avut curajul să își spună adevărul. Și acesta este un lucru rar și prețios.
În concluzie, întrebarea „De ce nu le place copiilor școala?” nu are un răspuns simplu. De cele mai multe ori, copiii nu resping școala ca instituție și nici învățarea ca proces. Ei resping experiențele care le produc teamă, rușine, singurătate sau sentimentul că nu sunt suficient de buni. Mesajele lor reprezintă o invitație adresată adulților de a regândi relația cu copilul și sensul educației.
O școală în care copilul este ascultat, respectat și încurajat să învețe din greșeli nu formează doar elevi mai buni, ci oameni mai încrezători, mai echilibrați și mai dornici să învețe pe tot parcursul vieții.
Evenimentul s-a bucurat de prezența unor invitați speciali din domeniul literaturii și educației: membru U.Z.P.R.- Antoneta Crudu, editor la Ziarul „Revoluționarul”-Timișoara și președintele Asociației Danubiana Galați, poetul contemporan Leonard Matei, membru marcant al Cenaclului literar „Noduri și Semne” din Galați, precum și prof. Carmen Dinu, cadru didactic în învățământul special la Școala Gimnazială Specială „Constantin Pufan”.
Prin intervențiile lor, invitații au contribuit la o dezbatere despre rolul educației incluzive, puterea literaturii de a da glas experiențelor autentice și importanța susținerii copiilor aflați în situații de vulnerabilitate.
