Autor: Aura Nicoleta Lupșescu
Articolul reprezintă o reflecție filozofică asupra dreptății, destinului, sensului existenței și responsabilității morale, construită în jurul simbolului talerului.
Cred că există o ordine universală pe care omul nu o poate vedea în întregime și că adevărata înțelepciune constă în a accepta această limitare, continuând totuși să aleagă binele.
Un text despre credința că nimic nu este cu adevărat fără sens și că fiecare gest al omului are o greutate în echilibrul nevăzut al existenței.
Talerul
Există idei care nu cer să fie crezute. Ele se apropie încet de om, îl însoțesc ani întregi și, fără să-și dezvăluie chipul, îi schimbă felul de a privi lumea. Una dintre aceste idei s-a așezat cândva și în mine.
Cred că existența se sprijină pe un taler nevăzut.
Nu este un obiect și nici o alegorie. Este un simbol prin care încerc să numesc o Lege pe care nu o înțeleg, dar pe care o simt pretutindeni. O Lege care nu face zgomot, nu cere dovezi și nu are nevoie să fie apărată. Ea există înaintea gândurilor noastre și va continua să existe după ce ultimul dintre ele se va stinge.
Noi vedem doar mișcarea.
Legea păstrează echilibrul.
Între aceste două priviri se desfășoară întreaga dramă a omului.
Ne naștem convinși că lumea ar trebui să fie dreaptă după măsura inimii noastre. Apoi viața ne învață contrariul. Întâlnim oameni care poartă suferințe nemeritate și alții pe care norocul pare să-i urmeze fără încetare. Ne revoltăm, judecăm și, aproape fără să ne dăm seama, Îl acuzăm pe Univers de nedreptate.
Dar poate că Universul nu este nedrept.
Poate că este doar incomparabil mai vast decât judecata noastră.
Omul privește existența prin fereastra unei singure vieți. Universul o privește din înălțimea întregului. Noi numărăm zile. El cunoaște ritmuri pe care timpul însuși le ascultă.
De aceea îmi imaginez Talerul.
Nu cântărește aurul și nici gloria. Acestea sunt prea ușoare. Pe el se așază lucrurile pe care lumea le trece cu vederea: o iertare pe care nimeni n-a aflat-o, o lacrimă ascunsă, o renunțare făcută din iubire, o faptă bună uitată chiar de cel care a săvârșit-o.
Există o greutate pe care numai tăcerea o cunoaște.
Poate că aceasta este adevărata măsură a existenței.
Am observat că tot ceea ce este esențial lucrează nevăzut. Rădăcinile nu cer să fie admirate. Inima nu își face auzit efortul. Lumina nu vorbește despre ea însăși. Cu atât mai puțin Legea care ține lumea în echilibru.
Noi vedem doar ramurile clătinate de vânt.
Niciodată rădăcina.
Poate de aceea confundăm dezechilibrul cu nedreptatea.
Viața nu pare să răsplătească întotdeauna binele și nici să pedepsească îndată răul. Dar cine a spus că echilibrul trebuie să fie imediat? Numai omul este nerăbdător. Universul nu cunoaște graba. El lucrează cu răbdarea stelelor, a semințelor și a anotimpurilor.
Tot ceea ce există lasă o urmă.
Nu numai faptele.
Și intențiile.
Și tăcerile.
Și iubirile care nu au îndrăznit să se rostească.
Și durerile pe care nimeni nu le-a înțeles.
Nimic nu dispare.
Totul schimbă, fie și imperceptibil, echilibrul întregului.
Poate că acesta este adevăratul sens al echității. Nu acela de a primi ceea ce credem că merităm, ci acela de a nu exista nimic care să rămână în afara Ordinii. Chiar și ceea ce pare pierdut își găsește locul. Chiar și ceea ce pare absurd devine, cândva, necesar.
Nu știu dacă Talerul există.
Poate că este doar numele pe care imaginația mea l-a dat unei intuiții.
Dar știu că, din clipa în care am început să cred în el, am încetat să mai caut dreptatea în întâmplări. Am început să caut sensul.
Și poate că acesta este primul pas către înțelepciune.
Să înțelegi că nu vezi întregul și, cu toate acestea, să trăiești ca și cum fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă ar înclina pentru o clipă talerul nevăzut al existenței.
Dacă această credință este o iluzie, atunci este cea mai luminoasă dintre iluziile pe care le-am întâlnit.
Iar dacă este adevărată, atunci Universul nu ne cere să-i descifrăm taina.
Ne cere doar să nu uităm că echilibrul lumii începe în echilibrul propriei noastre inimi.