Autor: Dorina Măgărin, Membru UZPR
Antisemitismul este comparabil cu ceea ce s-ar putea numi o „boală lungă”, o boală care poate fi vindecată în timp, dar de la care te aștepți întotdeauna să revină, uneori în circumstanțe complet neașteptate. O privire în trecut confirmă banalitatea acestei afecțiuni mult prea comune, permițându-ne totodată să aprofundăm puțin istoria cărților.
Emmanuel Poiré (1858-1909) provenea dintr-o familie din Lorena (Montigny-lès-Metz). Bunicul său a fost rănit în timpul campaniei rusești din 1812, la care a participat ca șef de escadron în Corpul de Vânători al Gărzii Imperiale. Rămânând acolo, acest bunic s-a căsătorit și a devenit maestru de scrimă al Coroanei Imperiale. Emmanuel, la rândul său, s-a întors în Franța în 1877, unde a început cu succes o carieră în desenul satiric, chiar dacă în mintea sa era doar un preludiu la o carieră de pictor. Și-a ales ca pseudonim transliterarea cuvântului rusesc „Karandach”, care înseamnă creion.
Caran d’Ache a lucrat intens ca pictor militar, dar este cel mai bine cunoscut ca un caricaturist extrem de talentat. Din punct de vedere politic, a fost reacționar, susținător al generalului Boulanger, naționalist și antisemit. De asemenea, s-a remarcat, desigur, ca antidreyfusard, în special ca și cofondator al revistei săptămânale „Psst”. Caran d’Ache este deosebit de faimos pentru excelentul său desen „Cina în familie”, un desen care, întâmplător, nu conține elemente antisemite și care a fost publicat în „Le Figaro” pe 14 februarie 1898: „Mai presus de toate! Să nu vorbim despre afacerea Dreyfus!” și, în chenarul următor, „Au vorbit despre asta…” .
După sinuciderea lui Boulanger la Bruxelles, în 1891, viața parlamentară de la Paris a devenit mai calmă, până când scandalul Panama, care a izbucnit în anul următor, a părut să le ofere adversarilor săi o oportunitate de a doborî Republica (1). Aici, este necesar să reamintim pe scurt faptele. Compania Canalului Panama a fost fondată în 1880 la inițiativa lui Ferdinand de Lesseps. A fost proiectat un cost total de 1,2 miliarde de franci aur, pentru care au fost acordate imediat împrumuturi. Cu toate acestea, dificultățile au fost în mare parte subestimate, marile bănci nu s-au angajat pe deplin, iar managementul financiar a fost defectuos. Confruntată cu imposibilitatea de a acoperi prima emisiune (400 de milioane de franci, încă din 1879), „publicitatea a preluat controlul de la finanțe”. Cea mai mare parte a fondurilor avea să provină în cele din urmă de la micii economiști francezi, dar o mare parte avea să fie dedicată și publicității în presă și traficului de influență.
Studiile de prognoză nu au fost suficient de amănunțite, încă în căutarea unui nou capital, Compania a început în 1885 o adevărată goană nebunească, culminând cu planul de a lansa obligațiuni de loterie în valoare de 600 de milioane de franci: rambursările s-ar face prin tragere la sorți, iar premiul („lotul”) ar varia. Cu toate acestea, loteriile erau pe atunci ilegale în Franța și, prin urmare, era necesară o lege care să autorizeze operațiunea. Membrii Parlamentului au fost mituiți, iar legea a fost într-adevăr adoptată (9 iunie 1888), dar falimentul nu a putut fi evitat (1889): pasivele se apropiau de 1,5 miliarde de franci, cu active de doar 163 de milioane. Aproximativ 80.000 de abonați și-au pierdut investiția.
Scandalul izbucnește și se lansează o anchetă împotriva administratorilor: membrii parlamentului sunt implicați, în timp ce, în ajunul apariției sale în instanță, principalul intermediar, baronul Jacques de Reinach, moare în circumstanțe suspecte în hotelul său „atât de elegant, atât de fermecător și atât de primitor” („Le Figaro”, 21 noiembrie 1892) de pe strada Murillo nr. 20 (noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1892). Se suspectează sinucidere prin otrăvire, și nu fără motiv.
Scopul nostru aici nu este, evident, să reluăm scandalul Panama de dragul lui, ci să subliniem cât de strâns poate fi legat de problema „publicității” și de lumea mass-media, în primul rând de presa periodică.
Familia Reinach aparține grupului de emigranți evrei din Europa de Est care s-au stabilit la Paris în mai multe valuri după Revoluție. Majoritatea dintre ei nu aveau avere, dar unii au obținut un succes spectaculos în domeniul bancar (ne gândim imediat la Rothschild, Fould (2) și alții, pe care Balzac îi portretizează în personajul Frédéric Nucingen). Familia Reinach își are originea în Mainz, unde străbunicul lor era rabin; o ramură s-a stabilit la Frankfurt, unde Adolph, viitorul baron von Reinach (1814-1879), a lucrat ca bancher, a fost și consulul Belgiei. Soția sa, Clementine Oppenheim, aparținea unei familii proeminente de bancheri active între Köln, Bruxelles și Londra, precum și la Paris.
Parisul, mai exact, în perioada „sărbătorii imperiale”: născut la Frankfurt în 1840, tânărul Jakob Adolph (Jacques) s-a mutat în capitala franceză, s-a căsătorit cu verișoara sa Fanny Emden și a fondat acolo o firmă bancară (Kohn, Reinach & Co.) în același an (1863) împreună cu noul său cumnat, Eduard Elias Kohn (3). Baronul de Reinach era un om cu bani, dar care știa și perfect cum să-și valorifice numeroasele relații și locul în „înalta societate”. Își are loja în fața scenei de la Théâtre des Italiens , este un obișnuit al orașului Trouville, în timp ce cele cincisprezece loje ale Cazinoului din Nisa oferă încă, la „festivalul muzical” din 12 februarie 1892, o revistă a unor personalități proeminente, printre care prințul Stirbey, prințul Prusiei, domnul Krupp, baronul de Rothschild, baronul de Reinach și alții („Le Figaro”, 18 februarie, p. 3).
În 1879, Reinach însuși, în nume personal, și banca Kohn, Reinach & Co. s-au aflat în prim-planul scandalului Panama (cf. „Le Figaro”, 6 ian. 1879). Criza care a urmat încetării plăților va culmina cu demisia cabinetului Loubet (28 nov. 1892): șantajistul Cornelius Hertz s-a refugiat la Londra, Clemenceau este îngrijorat, peste o sută de deputați sunt acuzați că „au primit”, precum și miniștri (până la 300.000 de lire sterline pentru Baïhaut), fără a uita principalele titluri ale presei periodice (pentru publicitate).
Neologismul „emitent de cecuri” este apoi creat, dar procesul, deschis la 10 ianuarie 1893, se va solda în cele din urmă cu doar trei condamnări.
Dar să revenim la Caran d’Ache: formatul pe care l-a ales pentru publicația sa, într-un mod destul de genial, este cel al unui carnet de cecuri. Fiecare pagină conține unul până la trei desene satirice: seria începe cu o figură foarte demnă, cel mai probabil un membru al parlamentului, care se prezintă în fața comisiei de anchetă și care, de la un cec la altul, detaliază tacticile dubioase prin care speculantul l-a atacat, de fiecare dată cu o ofertă de sumă tot mai mare. Întregul set de pagini este subdivizat în trei serii: „Obsesia cecului”; „Arta de a da și de a primi un cec” și „Variațiuni ale verbului: A atinge cecul”. De-a lungul desenelor, seducătorul afișează trăsături caricaturale evreiești (nas proeminent etc.), în timp ce ortografia unora dintre notițele reproduse pe taloane evocă grotesc un accent german: de exemplu, pe talonul primului cec, „NB Il vaut ezayer, on tit qu’il est util. Envin on ferra” – nu putem să nu ne gândim, încă o dată, la Nucingen-ul lui Balzac.
Imaginea a cărei reproducere o publicăm demonstrează clar că ne aflăm practic la antipozii a ceea ce constituie astăzi corectitudinea politică, nu doar în ceea ce privește evreii, ci și statutul femeilor (solicitarea ar fi perfect normală).
Să adăugăm, în concluzie, că structura formală a cecului deschide calea, promițând dezvoltări foarte ample, către ceea ce ar putea lua forma unei scurte benzi desenate.
Note
(1) Jean-Yves Mollier, L’Argent et les lettres. Histoire du capitalisme d’édition, 1880-1920 , Paris, Fayard, 1988, în special p. 64 și următoarele.
(2) Frédéric Barbier, Finance et politique: la dynastie des Fould, XVIIIe-XXe s., Paris, Armand Colin, 1991.
(3) Jacques de Reinach s-a căsătorit cu verișoara lui Fanny Emden la 6 mai 1863; sora ei se căsătorise cu Eduard Elias Kohn (originar din Boemia, Neuwallisdorf, acum Nová Ves, nu departe de Kolin, Cehia).
Emmanuel Poiré, cunoscut sub numele de Caran d’Ache, Carnet de cecuri de Caran d’Ache , Paris, E. Plon, Nourrit et Cie, [1892 sau 1893], 20 de foi, stil italian alungit, 12 x 28 cm.