Există o regulă nescrisă în propaganda rusă: când armata Moscovei se confruntă cu dificultăți în Ucraina, cineva întoarce o hartă, îndreaptă o rachetă virtuală spre o capitală europeană și începe să vorbească despre arme nucleare.
Nu este o coincidență perfectă. Cu toate acestea, este un model recognoscibil. Cercetările realizate de SWP și Centrul de Cercetare a Păcii din Praga au catalogat peste 400 de declarații și acțiuni legate de domeniul nuclear din 2021 până în 2025: cea mai mare parte a semnalelor rusești servesc tocmai la amplificarea percepției unui risc nuclear necontrolat.
În practică, dacă Moscova nu poate insufla frică prin victorii, încearcă să insufle frică prin frică.
Mai întâi Kievul, apoi amenințările
Pe 24 februarie 2022, Putin a anunțat invazia Ucrainei, avertizând pe oricine intervine că se va confrunta cu consecințe „nemaivăzute în istorie”. Trei zile mai târziu, a plasat forțele nucleare în stare de alertă specială.
Planul, la vremea respectivă, părea simplu: Kievul cade, Ucraina se predă, Europa rămâne imobilă. Doar că Kievul nu cade, coloanele rusești se împotmolesc, iar blitzul devine un război care durează ani de zile.
Din acel moment, fiecare retragere rusească a găsit un acompaniament muzical fix: amenințări nucleare, „linii roșii”, al Treilea Război Mondial și comentatori de stat care joacă Risk cu Londra, Berlinul și Parisul.
Gazul, sau factura ca o rachetă
Când Europa a început să sancționeze Moscova, Kremlinul a folosit robinetul de gaze ca armă. Mai întâi, a impus plăți în ruble, apoi a întrerupt livrările către Polonia și Bulgaria, apoi a redus fluxurile până când a blocat Nord Stream 1.
Mesajul a fost foarte elegant, în genul său: „Ori părăsești Ucraina, ori te încălzești cu o pătură.”
Europa plătea facturi mai mari, dar arma energetică a avut un efect secundar neplăcut pentru Moscova: diversificarea aprovizionării și reducerea dependenței de Rusia. Pe scurt, au folosit gazul pentru a șantaja clienții, iar acești clienți au început să caute furnizori alternativi.
Autogolul lui Putin
Invazia Ucrainei determină Finlanda și Suedia să solicite aderarea la NATO. Moscova reacționează amenințând cu „consecințe militare și politice”, Medvedev menționând chiar arme nucleare în țările baltice.
Rezultat: Finlanda aderă la NATO în 2023 și la Suedia în 2024. Putin prezentase extinderea Alianței ca o amenințare care trebuia oprită și obținuse o graniță NATO-Rusia mai lungă.
Dacă ar fi fost un plan de securitate pentru un condominiu, vecinul ar fi instalat trei uși de securitate, cinci camere video și un afiș pe care scria „Mulțumesc pentru sfat”.
Când Kievul avansează, Moscova își ridică vocea
În toamna anului 2022, Ucraina a recâștigat teritorii în Harkov și Herson. Rusia a anexat ilegal patru regiuni ucrainene, numindu-le „Rusia” și avertizând că le va apăra cu toate mijloacele disponibile, inclusiv cu arme nucleare.
În 2023, scena se repetă. În timp ce aliații discută despre trimiterea de tancuri și începe contraofensiva ucraineană, Medvedev vorbește despre riscul nuclear; Putin anunță arme tactice în Belarus.
Modelul este întotdeauna același. Când Ucraina primește instrumentele necesare pentru a se apăra, Kremlinul transformă acea anxietate în politică externă. Nu pentru că Europa invadează Rusia, ci pentru că Moscova ar dori să poată invada Ucraina fără obiecții.
Amenințările nu sunt cabaret
Soloviov și alte personalități ale televiziunii de stat ruse au cerut atacuri asupra Londrei, Berlinului, Parisului și Washingtonului. Este propagandă, sigur, dar nu este inofensivă: servește la vulgarizarea ideii că orașele europene sunt ținte legitime într-o dezbatere televizată.
La început, amenințarea pare grotescă. Apoi devine un clip. Apoi o memă. Apoi cineva, și aici, începe să spună: „Poate e mai bine să nu-l provoci.”
Și exact asta își dorește Moscova: nu o rachetă lansată, ci cetățeni europeni convinși că apărarea celor invadați este mai periculoasă decât predarea în fața invadatorului.
Ce-ar fi dacă ar lovi NATO?
Gluma se oprește aici.
Un atac armat asupra unei țări NATO ar ridica problema Articolului 5: un atac împotriva unui aliat este considerat un atac împotriva tuturor. Răspunsul nu este nici automat, nici identic pentru fiecare stat, ci fiecare aliat este chemat să intervină cu ceea ce consideră necesar, inclusiv utilizarea forței armate.
Aceasta ar deschide calea către o ciocnire directă între Rusia și NATO și, prin urmare, între Moscova și Statele Unite. Trupe, aeronave, nave, apărare aeriană, atacuri cibernetice, sancțiuni extreme și șocuri economice ar sosi înainte ca cineva să poată spune măcar: „Dar nu am fi putut vorbi despre asta?”
Și dacă tabuul nuclear ar fi încălcat, dezastrul nu s-ar limita la Europa. Studiile climatice și agricole indică faptul că până și un conflict nuclear „limitat” ar putea devasta culturile globale și ar putea pune în pericol de foame până la două miliarde de oameni; într-un război nuclear de amploare între SUA și Rusia, foametea ar putea afecta peste cinci miliarde de oameni.
Nu există granițe împotriva frigului, vame împotriva foametei sau țări neutre împotriva unui cer întunecat de fumul orașelor în flăcări.
Ideea, fără retorică
Ori de câte ori Moscova are probleme, amenințarea se mărește: mai întâi Ucraina, apoi gazul, apoi țările baltice, apoi companiile europene, apoi energia nucleară. Această retorică servește la mutarea dezbaterii de la întrebarea fundamentală – „De ce a invadat Rusia?” – la cea preferată de Kremlin: „Cât de speriat ești dispus să-ți fie?”
Putem râde de asta, pentru că anumite hărți cu racheta deasupra Romei chiar arată ca și cum ar fi fost produse de departamentul grafic al unei spălătorii auto militarizate. Dar să nu confundăm niciodată satira cu suprimarea.
Pacea nu înseamnă să cedezi de fiecare dată când cineva flutură o ogivă nucleară. Aceasta este o taxă pentru curaj, plătită de alții.
Și dacă cel care amenință obține tot ce își dorește, întrebarea nu este dacă va mai amenința.
Întrebarea este: cine va veni după Ucraina?
Sursa: https://it.quora.com/