Autor: Dorina Măgărin, Membru UZPR
În zilele noastre auzim mult despre știrile false.
În primul rând, să clarificăm terminologia: „știrile false” nu sunt pur și simplu informații false, ci mai degrabă… Termenul ar trebui înțeles mai precis ca referindu-se la informații care sunt mai mult sau mai puțin conștient înșelătoare. Aceste informații nu vor fi neapărat despre ceva recent (o „știre”), ci sunt prezentate cu intenția de a influența gândurile sau judecățile persoanei căreia îi sunt destinate și se încadrează în sfera publică: cu alte cuvinte, este un fenomen fundamental legat de retorica relatărilor media. Desigur, puterea deținută astăzi de noile media și rețelele sociale conferă acestor fenomene forme specifice și o putere fără precedent: dezbaterile despre potențiala manipulare a opiniei publice atestă acest lucru, la fel ca și frenezia media din jurul scandalurilor recente, începând în Franța.
Știrile false sunt cu atât mai periculoase cu cât beneficiază de faptul că interfața prin care operează rețelele sociale este un ecran, un mediu „fierbinte”, pentru a folosi terminologia lui Marshall McLuhan. Prin urmare, utilizatorul/spectatorul are foarte puțină autonomie, iar chestiunea veridicității, sau chiar a plauzibilității, conținutului devine secundară.
Știrile false pot fi rezumate într-o declarație sau o negare, fără alte demonstrații sau încercări de raționament: de exemplu, Brexitul va permite Regatului Unit să economisească un miliard de euro pe lună (sau 10 miliarde, sau 100 de miliarde, sau 1 trilion; paradoxal, cifra devine irelevantă atâta timp cât nu se spune nimic despre ceea ce reprezintă sau cum este calculată).
Știrile false sunt scurte, prin definiție, cât lungimea unui „tweet”: simpla acuzație „știri false!”, fără alte argumente, este suficientă. Astfel de fenomene sunt de interes nu numai pentru cetățeanul obișnuit, ci și pentru istoricii cărților și ai civilizației cărții și ai scrisului.
Să ne întoarcem în Evul Mediu. Una dintre dificultățile analizei provine din intenționalitatea înșelăciunii: știrile false presupun că autorul lor sau persoana care le difuzează știe că sunt false? Teologia permite o abordare simplistă, sugerând că responsabilitatea nu aparține omului, ci diavolului. Aceștia sunt falșii profeți (un termen de înțeles în sens larg), inspirați de diavol, care seduce mulțimile și indivizii pentru a-i conduce pe calea erorii, chiar dacă, desigur, desemnarea unui profet sau a altuia drept „fals” provine și din instituție și din echilibrul puterii, așa cum aratăexemplul tragic al lui Jan Hus. Profetul ar trebui să vorbească în locul lui Dumnezeu, în timp ce, pentru moralist, profetul fals îi va spune omului doar ceea ce vrea să audă: falșii profeți sunt cei care, în Corabia „Nebunilor”, îi împing pe toți să se lase pradă ușurinței, plăcerii și unui fals sentiment de siguranță (indulgența!).
Principalul mediu folosit de falșii profeți este oralitatea și predicarea (ceea ce nu îi împiedică în niciun fel, dimpotrivă, să utilizeze noile media). Cu toate acestea, întregul potențial al noului mediu tipărit a fost activat lent de la sfârșitul secolului al XV-lea încoace.
Istoricul nu poate să nu observe că propaganda modernă a apărut în Franța încă din această perioadă: cunoaștem broșuri tipărite care relatează despre expedițiile regale în Italia sau relatări despre o „intrare” într-un anumit oraș.
Propaganda nu se încadrează întotdeauna în categoria știrilor false, în măsura în care nu difuzează sistematic informații false. Invenția Gazetei de către Richelieu și Théophraste Renaudot în 1631 se încadrează astfel în domeniul controlului, mai degrabă decât în cel al rescrierei: știrile verificate erau difuzate de autoritatea publică, ceea ce implică inevitabil o părtinire în favoarea abilităților de raționament logic atribuite unui număr de cititori care, ce-i drept, era întotdeauna foarte mic. Desigur, înșelăciunea a jucat un rol și în domeniul economiei – și al fraudei. Dar, mai presus de toate, toate aceste fenomene capătă o nouă dimensiune în perioadele de criză religioasă și cu atât mai mult în perioadele de război.
Primul Război Mondial oferă un punct de observație remarcabil în această privință, mai puțin referitor la depeșele oficiale (comunicatele Statului Major General trebuie luate drept ceea ce sunt) și mai mult la mituri. Jean Richepin a publicat, în „Le Petit Journal” pe 13 octombrie 1914, o notă despre germanii care tăiau sistematic mâinile copiilor și tinerilor:
«Care dintre noi ar avea curajul abominabil (…) să ia în captivitate 4000 de adolescenți cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani, așa cum tocmai au făcut în Cambrésis, reînnoind astfel cele mai inumane practici ale sclaviei, și să taie mâna dreaptă acestor viitori combatanți, așa cum au făcut în alte părți, și în final să trimită înapoi prizonierii mutilați, așa cum au făcut recent în Rusia, unde s-a văzut cazaci întorcându-se cu ochii scoși, fără nasuri și fără limbi?»
Gide este nerăbdător să afle adevărul despre această chestiune (nu va reuși), în timp ce Romain Rolland protestează imediat:
«Cum este posibil ca un Richepin să aibă voie să scrie, în Le Petit Journal, că germanii au tăiat mâna dreaptă a 4.000 de băieți tineri cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani și alte prostii de acest gen! Nu riscă oare astfel de cuvinte să provoace adevărate cruzimi din partea noastră? De la începutul războiului, fiecare act de barbarie a fost amplificat de o sută de ori; și, firește, a dat naștere altora. Este o serie de represalii. Până unde nu vor merge?…» (Romain Rolland,
(„Jurnalul anilor de război 1914-1919”, Paris, Albin Michel, 1952).
Ceea ce este nou în tehnologiile actuale și ceea ce distinge cu adevărat știrile false de toate formele anterioare de manipulare este puterea fenomenului și natura sa instantanee: atât detractor, cât și producător de știri false, președintele Statelor Unite intervine zilnic pe Twitter și are zeci de milioane de urmăritori, pe care îi atinge astfel imediat.
În concluzie: pentru teologi, diavolul este la lucru în acțiunile falșilor profeți, dar și în mintea ascultătorilor lor, grabnici să accepte ceea ce se așteptau, chiar dacă în cele din urmă știu în adâncul sufletului că este fals. Avertismentul este important, astăzi, când toată lumea se confruntă zilnic cu știri false mai mult sau mai puțin subtile: depinde de noi să ne protejăm împotriva înșelăciunii și să nu pierdem niciodată din vedere faptul că suntem responsabili pentru ceea ce citim – și pentru sensul pe care i-l dăm.
Timișoara, 3 noiembrie 2026