Autor: Aura Nicoleta Lupșescu
Despre presiunea succesului, căutarea sensului și nevoia de a regăsi echilibrul interior
Dacă în relația cu ceilalți ne lipsește uneori înțelegerea, în relația cu noi înșine riscăm să pierdem ceva la fel de important: capacitatea de a ne da seama ce contează cu adevărat. Trăim într-o societate care ne îndeamnă permanent să evoluăm, să obținem mai mult și să demonstrăm că suntem capabili. Dar, în această cursă continuă, ne mai întrebăm dacă drumul pe care îl urmăm este cu adevărat al nostru?
O altă presiune care ne influențează tot mai mult este aceea de a avea succes. Societatea contemporană ne oferă numeroase modele de reușită, dar uneori pare să ne impună și o singură măsură a valorii personale: ceea ce am realizat, ceea ce deținem, poziția pe care o ocupăm și recunoașterea pe care o primim. Suntem încurajați să evoluăm permanent, să fim mai buni, mai eficienți, mai vizibili și mai apreciați. În această cursă, însă, riscăm să uităm că succesul nu are aceeași formă pentru toți oamenii.
Pentru unii, succesul înseamnă o carieră împlinită. Pentru alții, înseamnă o familie unită, o muncă făcută cu demnitate, sănătatea celor dragi sau liniștea de a trăi fără teama zilei de mâine. Nu toți avem aceleași aspirații și nici nu ar trebui să ne măsurăm viețile folosind aceeași unitate de măsură. Ceea ce pentru un om reprezintă o mare realizare poate fi lipsit de importanță pentru altul. Cu toate acestea, comparația ne urmărește adesea și ne face să credem că suntem în urmă, că nu am făcut suficient sau că valoarea noastră depinde de locul pe care îl ocupăm în raport cu ceilalți.
Această presiune devine și mai puternică atunci când ne comparăm cu imaginile atent construite pe care le întâlnim în mediul online. Vedem reușitele altora, vacanțele lor, realizările profesionale și momentele lor fericite, fără să cunoaștem întotdeauna eforturile, îndoielile sau dificultățile din spatele acestor imagini. Fără să ne dăm seama, ajungem să ne comparăm viața reală, cu toate imperfecțiunile ei, cu o selecție a celor mai bune momente din viața altora.
În felul acesta, bucuria pentru ceea ce am realizat poate fi umbrită de ceea ce credem că ne lipsește. În loc să ne întrebăm dacă suntem mulțumiți de drumul pe care îl urmăm, ajungem să ne întrebăm dacă am ajuns la fel de departe ca ceilalți. Iar atunci când succesul devine o obligație permanentă, nu mai este doar o aspirație, ci și o sursă de neliniște. Alergăm spre o destinație pe care o mutăm mereu mai departe și riscăm să nu mai observăm nici drumul, nici oamenii care ne însoțesc.
Nu succesul în sine este problema. Dorința de a progresa, de a munci și de a ne depăși limitele poate fi un lucru benefic. Dificultatea apare atunci când reușita exterioară devine singurul criteriu după care ne evaluăm viața. Putem avea o carieră impresionantă și relații fragile, confort material și puțin timp pentru cei dragi, recunoaștere publică și o profundă nemulțumire personală. Poate că adevărata reușită nu constă doar în ceea ce ajungem să obținem, ci și în ceea ce reușim să păstrăm pe parcurs: sănătatea, demnitatea, relațiile sincere și capacitatea de a ne bucura de lucrurile simple.
În această goană după performanță și recunoaștere, riscăm să pierdem din vedere câteva virtuți esențiale: cumpătarea, responsabilitatea și compasiunea. Nu pentru că ele ar fi dispărut, ci pentru că, uneori, primesc mai puțină atenție decât ambiția, competiția și dorința de afirmare. Ne este mai ușor să admirăm rezultatele spectaculoase decât gesturile discrete de bunătate. Apreciem succesul vizibil, dar trecem uneori prea repede peste omul care își face datoria cu seriozitate, care își ajută semenii fără să aștepte recompense sau care rămâne alături de cineva într-un moment dificil.
Or, o societate nu se măsoară numai prin performanțele sale economice, prin tehnologia pe care o dezvoltă sau prin realizările celor mai vizibili membri ai săi. Se măsoară și prin felul în care își tratează oamenii vulnerabili, prin respectul pe care îl acordă muncii cinstite și prin disponibilitatea de a nu-l abandona pe cel care trece printr-o perioadă grea. Progresul își pierde o parte din semnificație atunci când nu este însoțit de grijă față de om.
Dincolo de aceste aspecte, cred că multora dintre noi ne lipsește un sens clar al existenței. Nu mă refer la un răspuns universal, valabil pentru toți, ci la acel motiv personal care dă direcție vieții fiecăruia. Atunci când nu mai știm de ce facem ceea ce facem, chiar și reușitele pot deveni lipsite de satisfacție. Putem îndeplini obiective, putem bifa etape și putem primi aprecieri, dar să simțim că ne-am îndepărtat de ceea ce contează cu adevărat pentru noi.
Omul nu trăiește doar din necesități și satisfacții, ci și din semnificații. Are nevoie să simtă că eforturile sale au un rost, că munca lui contribuie la ceva, că relațiile pe care le construiește au profunzime și că timpul său nu se consumă doar într-o succesiune de obligații. Sensul vieții nu trebuie să fie grandios și nici să impresioneze pe cineva. Uneori, el se găsește în responsabilitatea față de familie, în bucuria unei munci bine făcute, în ajutorul oferit unui om aflat la nevoie sau în puterea de a rămâne fidel propriilor principii.
Există și o dimensiune spirituală a acestei căutări. Fie că o numim legătură cu divinitatea, cu universul sau cu propriul nostru sine profund, mulți dintre noi simțim nevoia unei legături cu ceva care depășește preocupările imediate. În agitația cotidiană, între obligații, termene și griji, ne acordăm prea puțin timp pentru a ne asculta gândurile și pentru a înțelege ce se petrece în interiorul nostru. Uneori, tocmai în momentele de liniște pe care încercăm să le evităm apar întrebările de care avem cea mai mare nevoie.
Poate că de aici se naște și sentimentul de gol pe care nu reușim să îl umplem prin acumulări materiale, prin aprecierea celorlalți sau printr-o nouă reușită. Nu orice nemulțumire are o cauză spirituală și nu toate problemele se rezolvă prin introspecție. Dar există momente în care avem nevoie să ne oprim, să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat și să descoperim dacă viața pe care o construim corespunde valorilor în care credem.
Pentru mine, paradoxul omului este că poate avea multe dintre lucrurile pe care și le-a dorit și, cu toate acestea, să simtă că îi lipsește ceva. Poate că nu problema se află întotdeauna în ceea ce nu avem, ci și în felul în care ne raportăm la ceea ce avem, la cei din jur și la propria noastră existență. Uneori căutăm în exterior răspunsuri care nu pot fi găsite decât printr-o mai bună înțelegere a propriei persoane. Alteori, dimpotrivă, avem nevoie să ieșim din noi înșine, să ne apropiem de ceilalți și să redescoperim valoarea unei legături sincere.
Dacă ar fi să rezum într-o singură idee ceea ce cred că ne lipsește nouă, oamenilor, aș spune că ne lipsește armonia. Armonia dintre gândurile noastre, sentimentele noastre și faptele noastre, dar și dintre aspirațiile personale și responsabilitatea față de ceilalți. Avem nevoie să ne dorim mai mult fără să disprețuim ceea ce avem, să ne urmăm propriul drum fără să-i transformăm pe ceilalți în rivali și să ne construim succesul fără să sacrificăm tot ceea ce dă sens vieții.
Poate că nu vom elimina niciodată complet sentimentul de lipsă. El face parte din condiția umană și, uneori, tocmai el ne împinge să evoluăm, să căutăm și să ne punem întrebări. Dar putem învăța să deosebim ceea ce ne este cu adevărat necesar de ceea ce ne dorim doar pentru a ține pasul cu ceilalți. Putem învăța să ne oprim din când în când, să privim cu sinceritate la propriile alegeri și să ne întrebăm dacă devenim oamenii care ne-am dori să fim.
Poate că adevărata înțelepciune nu înseamnă să avem totul, ci să înțelegem ce contează cu adevărat. Iar într-o lume care ne îndeamnă permanent să acumulăm, să demonstrăm și să ne comparăm, poate că una dintre cele mai importante forme de împlinire este să reușim să rămânem oameni: atenți la noi înșine, deschiși față de ceilalți și capabili să găsim un echilibru între ceea ce dorim să devenim și ceea ce suntem deja.