Autor: Preot Ionel Rusu, membru UZPR
Da, Delta Dunării, un ținut de o frumusețe naturală aparte din întreaga Europă, plin de floră și de vegetație aridă, încărcat cu faună și spălat de veacuri de brațele Dunării și de canalele ei, încărcate cu rusticism și păzite ca drept santinele de case acoperite cu stuf și cu garduri și ferestre albastre ca cerul.
Dar astăzi, Delta Dunării rămâne pentru istoria creștinismului românesc un loc de atracție duhovnicească pentru că, începând cu Sfântul Apostol Andrei, cu sfinții eleni Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel și Epictet și Astion de la Halmiris, în veacul al XX-lea, au mărturisit dreapta credință o sumedenie de români care l-au cunoscut pe Hristos în temniță. Am avut ocazia și binecuvântarea de a întâlni oameni în viață care știau ce se întâmpla la Periprava dar nu puteau să spună nimic din cauza oprimării și a represiunilor staliniste la care au fost supuși localnicii. În Patriarhia Română, anul 2025 este dedicat, prin excelență, duhovnicilor și mărturisitorilor din secolul al XX-lea, marcat istoric de ideologia marxist-leninistă și atee.
Iată câteva mărturii ale unor contemporani despre cei care au pătimit în temnițele comuniste:
Damian Elena, Letea, 80 de ani:
” I-am văzut din copilărie, aveam 14-15 ani, erau aduși în grupuri la unele lucrări, sub escortă. Erau medici, ingineri, preoți, în general, oameni învățați, culți. Am lucrat la ferma ”Casa Roșie” din Periprava, eram la prășit și ne despărțea doar un drum de dânșii. Se întâmpla să nu mai avem apă. Am întâlnit polițiști mai umani care ne dădeau voie ca să le cerem apă și mai schimbam cu dânșii câteva cuvinte. Îmi amintesc despre un preot, anume Antonescu, care după ce a scăpat din închisoare, a slujit la bisericile din C.A. Rosetti și din Letea. Se întâmpla ca unii dintre ei să evadeze din cauza atmosferei de exterminare fizică și psihică. Biserica noastră a fost pe post de observator. La noi în curte, se pregătea mâncare pentru câinii din armată. I-am văzut muncind la lucrările câmpului, la grădina cu verdețuri și legume pregătite special pentru administrația închisorii, în timp ce pentru ei, era o bătaie de joc mâncarea. Ei înșiși au construit un dig pe malul Dunării, cărând pământul cu roaba, iar cei care se îmbolnăveau și nu făceau față, nu erau luați în considerare din punct de vedere medical, dimpotrivă, nu erau îngropați în cimitir cu preot, adică fără slujbă, și mulți au fost aruncați în Dunăre și trupurile lor au ajuns în mare să fie mâncate de rechini.
Am auzit de la alții din comună că atunci când perioada de detenție se sfârșea, administrația penitenciarului trimitea acasă o scrisoare prin care anunța familia respectivului deținut că a murit. Nu specifica în adresă locul, timpul, luna, ziua în care a dispărut fizic, deci era vorba de o moarte suspectă. Mulți erau îngropați la groapa comună. A supraviețuit un bătrân cu câțiva ani în urmă, ne-a mărturisit că au fost legați la picioare cu sârmă și înhumați fără preot mulți din colegii lui de temniță. Se rugau unii pentru alții în lipsa preotului. Cei care s-au rugat au supraviețuit prin credință. Au fost puși să defrișeze pământul pentru îndiguire cu sape. Unii erau îmbrăcați în haine alb-negru, vărgate. Tăiau papură și stuf și aveau parte de o alimentație sărăcăcioasă iar unii din sat le dădeau câte ceva de mâncare fără să vadă și fără să știe superiorul lor.
Noi aveam străduța la baltă și oameni din Letea erau căruțași angajați și le aduceau mâncare pentru prânz și mălai mucegăit. Ceicare erau rugători erau prigoniți și foloseau alfabetul Morse.”
Chiselev Paulina, Letea, 62 ani:
”M-am născut în Periprava în 1963, având numele de familie Ivlev. În perioada copilăriei mele, am întâlnit pe toți deținuții din vremea aceea, întrucât ei duceau oile la scăldat. Pentru mine erau oameni de treabă.
Am avut doi unchi: unul era contabil, îl chema Usov Martian, și altul polițist, Usov Gheorghe, stând de pază la foișor. Al doilea a observat că doi deținuți au îngropat medicamentele, ori că voiau să le comercializeze, ori că refuzau tratamentul. Cel de-al doilea unchi nu le-a făcut niciun rău și s-a dus în urma lor și le-a luat pastilele, dându-le la bătrânele din sat, căci erau antibiotice, precum tetraciclina. Dânsul a tăinuit gestul lor. Între timp, s-a luat la ceartă și au divulgat secretul. După spusele lui, cel mai agresiv torționar a fost Crimschi Ignat din satul Letea. Aflasem că în închisori au fost foarte umiliți. Le arăta mâncarea în față și le-o retrăgea înapoi. Ei munceau foarte mult, veneau de la pădure, treceau pe strada mea, culegând melci și șerpi. Ne-au scos cu mâna șerpi în față din trăistele lor și aveau grijă de baia oilor.”
Pocora Florina, Letea, 50 de ani:
”Când eram copil, în clasele V-VIII, am fost la practica agricolă, la porumb, în Periprava. De departe, am observat un lot de deținuți supravegheați de paznici. Unii erau îmbrăcați într-o dungă albă și una maro și polițiștii ne avertizau că sunt periculoși iar alții erau în haine maro, simple, despre care se spunea că sunt mai liberi. Ei își luau alimente de la vaporul pasager.
Tatăl meu mi-a spus că ei lucrau diguri cu roaba. Era mecanic la stația a șaptea de pompare și s-a împrietenit cu ei, ducându-le mâncare. Aveau haine rupte și tata, fiind croitor, le cârpea hainele. După eliberare, au ținut legătura cu unii dintre ei; acum nu mai sunt în viață. Când trăiau, drept mulțumire și recunoștință, i-au trimis tatălui meu fructe uscate: nuci, mere și prune. Mi-a povestit tatăl meu că erau chinuiți din cale-afară, nu le-ajungea mâncarea și mulți din sat le-o suplimenta cu brânză, ouă, pește, ca să nu observe caraliii. Li se confisca hrana și le-o arunca în apă dacă erau văzuți că sunt miluiți. Un cumnat de-al meu a fost caraliu și n-a mai rezistat psihic, și-a abandonat serviciul. Când erau foarte bolnavi și dacă mureau, pe loc îi îngropau în digul făcut de ei. Au fost și caralii foarte aspri și-au murit și ei în chinuri groaznice. Un polițai din Letea a vrut să fie ars într-un incendiu al unei case din cauza remușcărilor, Crimscăi Ignat.
Benone Sinulescu a făcut detenție la Periprava și după eliberare, a susținut un concert de muzică populară la Căminul Cultural din C.A. Rosetti și și-a revăzut foștii colegi tractoriști, angajați la fermă. L-a căutat pe Căpățână Vasile iar reîntâlnirea a fost foarte emoțională.”
Cârlan Petru, C.A. Rosetti, 67 de ani:
”Soția mea, Ahimia (nume lipovenesc), este originară din Periprava, iar eu sunt c.a.rosettian. Încă de la zece ani, aflasem de unitatea militară 0830, i se mai spunea ”Casa Roșie”. Am auzit de la consăteni de-ai mei, erau vreo opt persoane subofițeri și vreo șase-șapte persoane angajate civil. Mergând pe câmpul nemților din Primul Război Mondial și în zona Popina am întâlnit deținuți semiliberi (singuri), fiindu-mi frică de ei și ocolindu-i. Erau etichetați ca ”dușmani ai societății” și apoi, am rămas impresionat, în 1974, cum arăta zona și locația ”Casa Roșie”. Ei singuri și-au construit adăpostul din stuf, la comandă, sub presiune.
Am mers cu un vecin care a lucrat la tunsul oilor pentru a-și lua chenzina de la contabilitatea administrației penitenciarului. Atât pentru administrație, cât și pentru deținuți, funcționa o fermă zootehnică mare și exista o zonă legumicolă unde se creșteau iepuri de casă. A existat o școală primară, o uzină electrică și un magazin mixt. Personalul angajat locuia în anexe, erau blocuri cu un singur nivel. Exista livadă de mere, migdale, gutui, corcodușe și funcționa un Cămin Cultural cu sală de festivități unde au concertat Irina Loghin și benone Sinulescu. Dintre deținuți, erau artiști plastici, lirici și cântăreți.
O parte dintre consătenii mei au învățat meserie de la specialiștii zootehnici închiși în lagăr. Deținuții preparau pâinea, brânza, laptele, carnea, făceau construcții, tăiau stuf și participau la Sfânta Liturghie cu preoții de acolo. Au îndiguit zona cu roaba, cu targa, cu caii. Din mărturisirile polițiștilor caralii, am reținut că au fost împinși cu buldozerele de vii în diguri, când creștea apa și n-au mai putut să oprească puhoiul de apă.
În 1970 a fost inundat câmpul Cardon, teritoriu între Letea și Rosetti. Au adus deținuții și au consolidat digul cu tractorul și remorca. Avem zece ani atunci. În cimitirul din Periprava au fost îngropați doar o parte dintre deținuți, potrivit mărturisirilor unor localnici.
În 2003 – 2004, cimitirul a fost decopertat și s-au luat probe de către autoritățile competente sau incompetente și duse la București, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. De la București au fost recuperate unele oseminte și depozitate la Mănăstirea Dervent. Toată arhiva penitenciarului se află în custodia departamentului din cadrul Ministerului Justiției.
În 1962 – 1964, cu ajutorul deținuților, în special a plutoanelor de preoți încarcerați, s-au construit școlile din Periprava, Letea, C.A.Rosetti și Sfiștofca, care sunt în funcțiune și astăzi.”
Pocora Dănilă, C.A.Rosetti, 80 de ani:
”Un polițist subofițer le aducea deținuților vin natural ca să poată să facă Sfânta Liturghie unul din preoți, sub păturică, înainte de deșteptare, având sfinte vase sub forma unei cănițe de ceai din aluminiu și sfântul disc sub forma unei farfurioare mici. Unul din preoți, foarte discret, când se suna deșteptarea, înghițea cu rapiditate tot ce rămânea în sfântul potir și ascundea cana cu farfurioara sub saltea. Mi-a povestit părintele Ioan Pasca, care a stat două-trei săptămâni cu noi la C.A.Rosetti și le-a făcut dezlegări pentru caralăiii care i-au chinuit pe deținuți, doi – trei torționari fiind chiar de față. Le-a zis: ”Am venit să vă dezlegăm pentru suferința pe care am îndurat-o.”
În mijlocul lagărului, până în 2020, s-a construit o mănăstire de maici cu hramul Soborul Sfinților Apostoli. Inițiatorul a fost Pcv. Iustin Pârvu, care a înaintat autorității locale publice solicitarea de atribuire a unui teren gratuit pentru ridicarea unui locaș de cult în memoria celor care au suferit în lagăr, dar și cu acceptul Episcopiei Tulcei.
Un nepot al Sfântului Ilie Lăcătuș, Spirache Mihail, a obținuit 5000 m2 pentru construirea unui locaș de vară.”
Chiriac Constantin, C.A.Rosetti, 88 de ani:
”Am lucrat ca tractorist în câmp în perioada 1961 – 1965. După 1965, am fost la Uzina Electrică Ovidiu din Constanța (școală de electricieni pentru sate). În 1967, am fost la C.A.Rosetti, apoi am funcționat la secția IASE Chilia Veche, secția Periprava, sectorul zootehnic. În anii ’77 – ’78 au apărut heleșteiele. Din 1977, am revenit la Uzina Electrică din C.A.Rosetti, la morile pentru porci, la maternele de porci. La șase grajduri de vaci se lucra noaptea cu deținuți, ei păzeau noaptea iar eu mă ocupam de funcționarea luminii. 15 ani ulterior am funcționat ca mecanic la pompe. Toate muncile le făceau deținuții. Ei pășteau vacile sterpe, ei mulgeau pe cele din sector, ei aveau grijă de grădina pușcăriei, își plângeau de milă pentru tratamentul inuman la care au fost supuși. Nu aveam voie să vorbim cu ei. Erau condamnați la 25 de ani de închisoare muncă silnică. Foarte rar consumau carne de cal. Erau vai de mama lor.”
Parmac Maria, C.A.Rosetti, 77 de ani:
”M-am născut în 1948, la C.A.Rosetti. Am fost elevă în clasele V-XI la Sulina. Am frecventat Institutul Pedagogic din Constanța timp de doi ani până în 1969 și m-am angajat în învățământ pentru clasele V-VIII. Am predat Agricultura dar am fost și pe post de educatoare la cei mici.
Fiind elev în clasa I, am auzit de la adulți despre dânșii dar i-am văzut și pe stradă, cu unelte pe umăr, și le dădeam fructe de pomană. Se bucurau tare mult! Iar părinții mei erau avertizați de comportamentul meu sănătos. Tatăl meu a lucrat ca civil la IASE-ul de pe lângă închisoare. Lucrările se făceau cu deținuți dar și cu civili. Un deținut a înmânat o scrisoare tatălui meu și acesta o expedia destinatarului familiei celui închis. Răspunsul îl primea tot tatăl meu, în scris, și-l înștiința pe acela cu realitățile de acasă, dar sub aspră strictețe.”
Vasilica Șefcencu, Letea, 59 de ani, casnică:
”Aici m-am născut, în 1967, aici am copilărit, aici m-am căsătorit, eu la 22 de ani am plecat la Constanța, în 2012 m-am restabilit aici și mă îndeletnicesc cu turismul, adică am posibilitatea de a veni în contact cu persoane din țară dar și din afara ei. Nu toată lumea care vine aici este și de calitate, dar în general, sunt oameni de treabă.
Nu mi-a venit greui să mă readaptez aici, dat fiind faptului că sunt de-a locului, aici, o zonă aridă, foarte izolată. Câteodată, verile sunt insuportabile. Noi aici nu avem apă potabilă curentă, o luăm cu bidoanele de la marginea satului, aproape de pădure. Majoritatea fântânilor din sat sunt sălcii, adică sărate, din cauza solului marin și a pânzei freatice aflată la suprafață. Niciodată nu m-am rătăcit în pustietatea Letei și nu mă mai dor urechile de atâta liniște. ”Cu mansarda” stau bine, stresul mai apare atunci când am de-a face cu turiști mai recalcitranți. De regulă, eu îi preiau de la patron și îi conduc în bătrâna pădure Letea care s-a format natural, în exclusivitate. Se spune că prin vânt, prin valurile mării și prin excrementele păsărilor, s-a format legendara pădure. Nu a intervenit omul niciodată, de aici și frumusețea lor sălbatică. Aici întâlnim caii liberi, lăsați de izbeliște de localnici, și înmulțindu-se, s-au și sălbăticit. Se estimează că numărul lor s-a ridicat la 2000.
În pădurea Letea crește păducelul pentru cardiaci, sunătoarea, lumânărica, păpădia, coada-calului, coada-șoricelului, iarba fiarelor (miroase a creolină, o soluție pentru spălatul oilor), mușețelul, urzica, cătina sălbatică. Ca pomi întâlnim frasinul, plopul, stejarul, teiul. Ca plante cățărătoare amintim iedera, vița de vie sălbatică și liana, plantă subtropicală căreia i se mai spune ”periploca greacă”. Am două surori care culeg regulat plante medicinale tradiționale din Letea. Timpul trece în general repede, pentru că avem activități în curte și stăm la picioarele turiștilor cu tradiționalele mese pescărești: carasul, bibanul, știuca, roșioara, somnul, linul, caracuda. La noi, în primăvară, suntem vizitați de păsări migratoare precum: califarul alb (un fel de rață colorată), barza, rândunica, prigoria (dumbrăveanca cu mult penaj albastru), pupăza. Acasă rămân întotdeauna cucuveaua, ciocănitoarea, cioara, uliul (codalb).
În privința alimentației, noi consumăm pește. În loc de salam, avem pește fiert, prăjit, copt și icre la fiecare mic dejun și suplimentăm cu ouă, lapte acru și brânză, iar la desert facem plăcinte cu mere, cu brânză, cu dovleac, biscuiți de casă, cornulețe, colțunași cu brânză și cu smântână. La pomeni, la înmormântare, meniul de post este format din ciorbă rusească cu legume, sarmale de post, rahat cu orez, pilaf cu ciuperci și colivă. Iar în zile de dulce, punem ciorbă cu carne, friptură cu cartofi la cuptor (jarcovia), pește cu sos, chiftele din pește iar la desert, cozonac, pandișpan, chec, gogoși cu lapte.
Despre deținuții de la Periprava nu am avut curaj să spun nimic, am aflat îndeaproape despre locul pătimirii lor cu ocazia transportării unor pelerini la Mănăstirea Periprava, stărețită de maica Eleodora.”
Preot paroh Tecuci Aurel, C.A.Rosetti, 64 de ani:
”Aș completa printr-un mic istoric al acestor meleaguri încărcate de istorie. Din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea au existat două centre monahale: unul în pădurea Letea și altul în pădurea Caraorman. Aici, în nord, erau veniți pustnici din Ierusalim, Roma și Constantinopol, iar în sudul Deltei, din Antiohia Siriei și Egipt, toți veniți cu corăbiile cu soldați romani sau cu corăbiile de comercianți de mărfuri. Au rezistat până în secolul al XV-lea în bordeie de nisip, din stuf și lemn, pentru care motiv nu mai există astăzi. Au rezistat de-a lungul invaziilor popoarelor migratoare până la slavi. După slavi, s-au retras spre Curbura Carpaților, la adăpost. S-au păstrat aici toponime precum: Drumul Călugărului, Cărarea Pustnicului, Târla Popei etc. Pe aici a trecut și Sfântul Ștefan cel Mare, mărturie a dat fostul director al școlii, Parmac Aurel. După spusele lui, Sfântul Ștefan a vizitat centrul monahal aflat în această pădure, căreia i se spunea Omer. Actualmente, am format veriga de legătură cu două centre monahale prin construcția celor trei mănăstiri: Buna Vestire (Cardon), Mănăstirea ”Soborul Sfinților Apostoli” pe locul lagărului și fosta mănăstire Letea, în biserica parohială din satul vecin, funcționând 20 de ani ca mănăstire.
Tradiția bisericească menționează că a trecut pe aici în anii ‘35 – ’37 Sfântul Apostol Andrei, cu puțin timp înainte de sinodul apostolic (49-50 d.H.).
Marele Eminescu a scris în gazeta „Timpul” mărturii despre mănăstirile Cocoș, Celic-Dere și Saon. A excelat în poezie, proză, jurnalism, politică de neam și spiritualitate, un spirit național și universal de toată excepția și pe măsura valorii lui, a fost și pedepsit de răufăcători.
Părintele Zosim Oancea a bătătorit aceste meleaguri, a suferit temniță alături de Sfântul Constantin Sârbu, Traian Dorz, Sfântul Ilie Lăcătuș, Arhimandritul Iustin Pârvu, Benone Sinulescu, Dan Spătaru și alții.
Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din comuna C.A.Rosetti are o vechime corespunzătoare, din 1860, deține o icoană a Maicii Domnului ”Salvatoarea”, făcătoare de minuni (se spune că Maica Domnului a salvat localitatea în cel de-al II-lea Război Mondial de bombardamentele nemților, când noi ne-am raliat cu rușii, după mărturisirea unui unchi de-al meu). În curtea bisericii există un monument al eroilor din Războiul de Independență, din I și al II-lea Război Mondial și mai există un paraclis cu hramul Sfântul Mina făcătorul de minuni care a ajutat mult ca această parohie săracă să-și achite datoriile. Realitatea este că acest locaș de cult, de când mă știu aici ca păstor, de zeci de ani, peste singura comună din Deltă unde populația este 100% românească, se află în suferință, localnicii fiind bătrâni și cu posibilități financiare limitate. În biserica mare, mai este nevoie de zeci de metri2 de pictură, iar în spatele bisericii mari, există o casă de ospeție care cere ajutor pentru a fi zugrăvită cu pictură. Obolul de rugăciune și de ajutor pecuniar este binevenit din partea oricărui credincios sau turist din țară, întrucât toate aceste edificii rămân pentru urmași ca o lecție de istorie autentic românească. Țin să menționez că am jucat în filmul religios care evocă viața sfântului cuvios Iraclie din Basarabia, pomenit pe 3 august de Biserica Ortodoxă Română.”
Maica Eleodora, stareța Mănăstirii Periprava:
”Piatra de temelie s-a pus în 2019, cu chin și jale, prin rugăciunile Sfântului Ilie Lăcătuș și a vrednicului de pomenire pr. Iustin Pârvu. Paraclisul mănăstiresc stârnește admirația pelerinilor prin colecția de imagini sfinte grafice ale celor mai reprezentativi pătimitori ai temnițelor din gulagul comunist ateu.”
Astăzi, satul Letea mai există pe harta României datorită câtorva zeci de localnici și în special, primitoarei biserici cu hramul ”Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, unde slujește pc. părinte George Zănoagă, cu binecuvântarea P.S. Visarion Bălțat al Tulcei. Biserica satului are o pictură în stil realist, cu câte trei rânduri de iconostase în fața catapetesmei, cu icoane vechi și un epitaf de valoare istorică rarisimă. Pentru iarnă, s-a construit o capelă unde credincioșii care au mai rămas în sat să se bucure de Sfânta Liturghie. Aceste două locașuri, atât în interior, cât și în exterior, au nevoie de înfrumusețare. Pe această cale, îndemn și recomand să vă deplasați în aceste locuri mirifice de baladă și să vă numărați printre ctitorii bisericilor din Letea și din C.A.Rosetti, aflate astăzi în suferință și în nevoi materiale, dat fiind faptul că la o azvârlitură de băț, și pietrele de la Periprava grăiesc despre jertfa celor care au îndurat viața cu încercări pe acest tărâm al Deltei.
Cei care doriți să contribuiți la ajutorarea acestor sfinte locașuri, puteți contacta telefonic pe părintele Tecuci Aurel la numărul de telefon 0755785735 și pe părintele George Zănoagă la numărul 0754660232 și puteți dona în contul RO94BTRLRONCRT0592356401 deschis la Banca Transilvania pe numele Parohia C.A.Rosetti și respectiv, în contul RO29RNCB0258016238990001, deschis la BCR, pe numele Parohia Letea.
