Autor: Antoaneta Crudu – președintele Asociației „Danubiana” Galați, Membru UZPR
Am plecat spre Barcelona în luna lui septembrie 2026 și am lăsat acasă o toamnă ce se așterne încet peste țară și peste noi. O toamnă blândă, cu aer încărcat de miros de gutui coapte, de struguri copți si de nuci ce stau să cadă din copaci, o toamnă cu alei încărcate cu frunze ruginii, multicolore și cu zilele ce se micșorează, lăsându-ne mai mult timp de odihnă. Barcelona m-a întâmpinat însă cu o vară care se pare că nu vrea să mai plece. Temperaturile trec de 34 de grade, iar soarele mediteranean nu se lasă înduplecat de obișnuința noastră. Mi-am schimbat hainele de toamnă cu cele de vară și liniștea de acasă cu agitația unui oraș viu, zgomotos, cosmopolit, plin de turiști și de povești catalane.
Știam că voi vedea multe, dar nu știam cât de mult voi merge. Am luat Barcelona la pas, zi după zi, stradă după stradă, piață după piață, atât cât s-a putut, încercând să descopăr cât mai mult din acest oraș. Uneori oboseala îmi spunea să mă opresc, picioarele îmi cereau odihnă, iar căldura îmi îngreuna pașii, dar curiozitatea era mai puternică. Și am mers mai departe pentru că, după fiecare colț orașul îmi oferea ceva nou.
Prima întâlnire – Sagrada Família
Prima mare întâlnire cu Barcelona a fost, aproape firesc, Sagrada Família. O văzusem în fotografii, în documentare și pe internet, dar nimic nu se compară cu ceea ce am văzut. Când o privești ai sentimentul că vezi ceva care nu aparține lumii noastre. Sagrada Família este o bazilică, cu un aer misterios, construită din piatră naturală și beton, ca o rugăciune transformată în arhitectură, un vis căruia Antoni Gaudí i-a dedicat o parte importantă din viața sa.
Turnurile se ridică spre cer ca niște mâini care caută lumina, iar formele lor neobișnuite, detaliile sculptate și jocul de lumini și umbre te fac să înțelegi de ce acest loc atrage oameni din toate colțurile lumii și face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO
Fațada Nașterii, bogată în personaje și simboluri, pare o poveste spusă fără cuvinte, iar în interior am înțeles că lumina care trece prin vitralii transformă spațiul într-o lume aproape ireală care transmite mari emoții. Vă spun toate astea pe finalul descrierii mele cu regretul că nu am reușit să pătrund în interiorul acestei capodopere deoarece nu am știut că biletele trebuiau procurate cu o lună, două, înainte de sosirea mea în Barcelona.
M-a bucurat însă faptul că am reușit să ajung aici!
Barcelona văzută din mers – turul orașului cu autobuzul
După prima întâlnire cu orașul, am simțit nevoia să-l privesc și dintr-o altă perspectivă. Așa am ajuns să facem un tur al Barcelonei cu autobuzul turistic, o călătorie de aproape trei ore care ne-a purtat printr-o mare parte a orașului și ne-a oferit o imagine de ansamblu pe care mersul pe jos nu ți-o poate oferi.
Această plimbare de câteva ore, a fost ca o carte a Barcelonei, pe care o răsfoiam pagină cu pagină, la fiecare colț, edificiu, cafenea, ori clădire importantă, fără să fim nevoiți să ne oprim la fiecare capitol. Autobuzul ne purta prin bulevarde largi, prin cartiere elegante, pe lângă clădiri istorice și moderne, prin zone în care trecutul și prezentul păreau să se fi așezat unul lângă altul fără să se deranjeze unul pe altul. Priveam curioasă si încercam să rețin cât mai multe: o cupolă, o fațadă, un monument, o piață, un parc sau pur și simplu o stradă pe care poate nu aș fi ajuns altfel.
Turul orașului mi-a oferit senzația că încep să înțeleg dimensiunea adevărată a orașului Barcelona, unul dintre cele mai mari și importante orașe ale Spaniei. Am descoperit astfel un oraș mare, puternic, un oraș turistic important în acest colț al Europei, un oraș care vibrează sub soarele arzător, care știe să îmbine bulevardele cu spațiile verzi și arhitectura spectaculoasă, iar cartierele de locuințe îmbinau frumusețea trecutului cu modernitatea prezentului.
Barcelona la pas
După această călătorie, am continuat să descopăr Barcelona la pas, pentru că orașul este unul dintre acele în care trebuie să mergi pe jos pentru a-i înțelege cu adevărat frumusețea. Dintr-un mijloc de transport vezi obiectivele, dar la pas vezi orașul. Vezi ferestrele, balcoanele, copacii, oamenii, clădirile vechi cu zidurile lor peste care timpul a lăsat o patină discretă și, mai ales, vezi cum trecutul continuă să trăiască alături de prezent.
În multe locuri am avut impresia că orașul nu încearcă să-și ascundă vârsta, ci o poartă cu demnitate. Vechea arhitectură își păstrează frumusețea, iar spațiile verzi se strecoară printre clădiri, oferind orașului aer și lumină, ceea ce înseamnă viață! Mi-a plăcut această grijă pentru spațiul urban și pentru ceea ce a fost construit de generațiile dinainte. Barcelona este un oraș care știe să păstreze ceea ce are, fără să refuze modernitatea.
Locuitorii conviețuiesc cu turiștii într-o armonie perfectă. Am observat legătura dintre om și animalele de companie. Aș semnala faptul că mulți locuitori își plimbă cățelul și, culmea!…fără botnițe!… nu exagerez!…până și cățeii sunt liniștiți și fericiți în acest oraș, deoarece i-am văzut peste tot cu stăpânii…în farmacii, restaurante, supermarketuri, la terase…ori asta spune multe…iar locuitorii sunt într-un fel aș zice, de parcă nu ar avea nici o grijă! Am avut ocazia să fac diverse cumpărături personale și am comparat prețurile…Ca ale noastre sunt, însă salariile cred că fac diferența!…
“La Rambla”–stradă printre oameni, copaci și povești
Am ajuns apoi pe “La Rambla”, celebrul bulevard pietonal al Barcelonei, care se întinde pe aproximativ 1,2 kilometri, de la Piața Catalonia până la Monumentul lui Columb și zona Portului Vell (portul vechi). Este o artera pietonală importantă a Barcelonei, umbrită de mulți copaci, de unde poți admira opere ale lui Gaudi sau să compari fațetele clădirilor ce și-au conservat istoria lor.
Mi-a plăcut această întâlnire dintre vechi și nou. Barcelona nu pare să-și ascundă trecutul; dimpotrivă, îl poartă cu ea, uneori pe fațadele clădirilor, alteori în piețe, monumente sau străzi înguste. Poate că tocmai aceasta este una dintre marile frumuseți ale orașului: modernitatea nu a reușit să șteargă memoria.
La capătul promenadei am ajuns în Portul Vell (portul vechi), iar acolo orașul s-a deschis către mare. Aici un artist ambulant își cânta o poveste spaniolă cunoscută, dintre multe altele. Am continuat drumul către țărmul Mării Mediterane. Vasele de agrement, ambarcațiunile de croazieră, bărcile de pescuit și apa mării alcătuiau o altă imagine a Barcelonei. Marea oferea parcă o gură de aer și libertate infinită. Am privit-o, încercând să păstrez cât mai mult bucuria de a fi liber.
„Montjuïc” – Barcelona văzută de sus – între mare și cer
Unul dintre momentele care mi-au rămas cel mai puternic în minte a fost urcarea pe dealul Montjuïc. Acolo, orașul începe să se desprindă de tine și să se așeze sub privirea ta. Am ajuns la o înălțime de la 175 m deasupra marii și, pentru câteva clipe, am simțit nevoia să tac și doar să privesc panorama unui oraș legendar. Aici am găsit o fortăreață militară impunătoare sub formă de stea și folosită de-a lungul timpului ca închisoare și loc de execuție. Deși nu mai servește niciunui scop militar, pereții săi groși sunt ecoul secolelor de lupte politice și schimbări de putere. Astăzi este un muzeu public și un sit istoric administrat de orașul Barcelona.
De aici, orizontul se deschide larg, iar Mediterana pare nesfârșită. În depărtare, marea și cerul se întâlnesc într-o linie aproape perfectă, ca și cum unul ar fi vrut să-l îmbrățișeze pe celălalt. De sus, zona portuară se vedea într-o altă dimensiune: sute și sute de containere, încărcate cu mărfuri care vin și pleacă, vase care așteptă să-și continue drumul, toate alcătuind imaginea unui oraș care nu trăiește doar din turism și frumusețe, ci și din comerț, muncă și legătura sa permanentă cu lumea întreagă.
Cerul nu vrea să rămână departe de acest spectacol. Avioanele traversează Mediterana, venind spre Barcelona sau plecând din Barcelona, lăsând în urma lor dâre albe, niște fuioare de fum care taie albastrul infinit.
Montjuïc mi-a oferit astfel o priveliște frumoasă și o lecție despre oraș. De sus, Barcelona nu mai este doar o înșiruire de monumente pe care voiam să le văd. Este o inimă vie, un plămân al Spaniei, care respira prin port, prin aeroport, prin străzi, prin oameni și prin viața modernă și continuă a unei metropole mediteraneene.
Coborârea cu telecabina – orașul la picioarele mele
Coborârea de pe Montjuïc cu telecabina a fost, la rândul ei, o experiență pe care nu o voi uita. Dacă de sus privisem Barcelona ca pe un întreg, de această dată pluteam parcă deasupra ei.
Cabina cobora încet, iar panorama se schimba la fiecare clipă. Orașul se desfășura la picioarele mele, cu străzile, clădirile și spațiile sale verzi, iar în depărtare marea continua să strălucească. Toate acestea mi-au rămas pe retină ca niște fotografii pe care le-am plasat în memorie.
În mijlocul acestui oraș întins până spre mare, Sagrada Família îți acaparează privirea deoarece aceasta este sufletul Barcelonei.
Mi s-a părut că orașul însuși o privește.
În lumea lui Antoni Gaudí
Barcelona avea să-mi ofere apoi și alte întâlniri cu omul care a schimbat pentru totdeauna chipul orașului: Antoni Gaudí. Am ajuns la casele sale și, de fiecare dată, am avut aceeași senzație, aceea că intru într-o lume în care regulile obișnuite ale arhitecturii au fost lăsate deoparte. Pentru Gaudí, clădirile nu trebuiau doar să fie funcționale și frumoase, ci trebuiau să aibă viață, mișcare și personalitate.
Casa Batlló
Casa Batlló m-a surprins prin formele ei. Am privit fațada și interioarele și m-am întrebat cum poate un om să-și imagineze o asemenea clădire. Nimic nu pare rigid: formele curg peste tot culorile se schimbă, balcoanele par desprinse dintr-o lume fantastică, iar acoperișul îți amintește de un animal mitologic sau de o poveste. Am înțeles atunci că, Gaudí nu construia pur și simplu case, ci își imagina lumi.
Casa Milà – o clădire care pare vie
Apoi am ajuns la Casa Milà, cunoscută și sub numele de La Pedrera. Din nou, uimire. Fațada ei ondulată pare că se mișcă, iar piatra are ceva aproape viu, ca și cum ar fi fost modelată de apă și vânt. Gaudí ne arată cum natura este curbată, neregulată și surprinzătoare, iar el a reușit să aducă această libertate a naturii în arhitectură. Apoi a urmat Casa Vicens, o clădire modernă pentru catalani, fiind de fapt primul proiect major al lui Antoni Gaudi.
Poate că una dintre cele mai plăcute surprize a fost Parcul Güell. Aici am simțit că orașul se retrage puțin și lasă loc naturii. Aleile, multe scări cu urcușuri și coborâșuri abrupte, formele, mozaicurile și construcțiile lui Gaudí creează un spațiu în care realitatea pare să se amestece cu imaginația. Tot aici se află și Casa-Muzeu Gaudí, în fosta casă în care arhitectul a locuit o perioadă din viața sa.
Când vezi aceste locuri, începi să te întrebi cine au fost oamenii care le-au creat și ce lume purtau în mintea lor.
Notă-
“În anul 1878, când Antoni Gaudí a absolvit Școala Provincială de Arhitectură din Barcelona, directorul instituției (profesorul Elies Rogent) a rostit o frază devenită celebră în istoria artei:
„Am acordat această diplomă unui nebun sau unui geniu. Doar timpul ne va lămuri.” Și iată că acest geniu ne bucură sufletul cu arta sa și a rămas în istoria lumii!
Oboseala care a meritat
Au fost zile lungi și foarte călduroase. Temperaturile de peste 34 de grade nu au fost ușor de suportat, iar după ore întregi de mers pe jos simțeam că picioarele îmi cer în sfârșit odihnă. Cu toate acestea, de fiecare dată apărea ceva care mă făcea să continui: o clădire, o piață, o stradă, un parc, o fațadă, o cafenea cu produse de patiserie sau pur și simplu o perspectivă nouă asupra orașului. Și atunci uitam pentru câteva zeci de minute de oboseală. Poate că pentru unii acest fel de a călători pare greu de înțeles, dar acesta este farmecul unei călătorii. Nu vreau doar să spun că am fost la Barcelona, ci să pot spune că am cunoscut-o, atât cât poate fi cunoscut un oraș în câteva zile. Am vrut să-i simt străzile, să-i văd clădirile, să-i descopăr poveștile și să mă întorc acasă cu ceva mai mult decât fotografii.
Am vizitat acvariul din Barcelona, un sanctuar marin renumit care oferă o călătorie captivantă prin diverse ecosisteme, unde am descoperit lumea fascinantă de sub valuri. M-am plimbat pe străzile fermecătoare ale Cartierului Gotic din Barcelona și m-am simțit atrasă de maiestuoasa Catedrală din Barcelona, o clădire frumoasă care reprezintă o mărturie a istoriei bogate și a moștenirii artistice a orașului, cu o fațadă complexă și cu clopotnițele înalte și de aerul de reverență care o înconjoară.
Barcelona, la sfârșitul călătoriei
Când mă gândesc acum la acele zile, îmi vin în minte imagini care se amestecă într-un singur tablou: turnurile Sagradei Família ridicându-se spre cer, lumina filtrată prin vitralii, agitația de pe La Rambla, copacii de pe promenadă, fațadele vechi peste care timpul și-a pus amprenta, marea și vasele din Port Vell, portul plin de containere, avioanele care traversau cerul, înălțimea Montjuïc-ului, coborârea cu telecabina și, undeva în mijlocul tuturor acestor imagini, Sagrada Família, mereu prezentă ca un reper al orașului.
Îmi amintesc și de pașii mei – pași mulți, pași obosiți și curioși, care m-au purtat printr-un oraș pe care am vrut să-l înțeleg, nu doar să-l fotografiez. Am descoperit Barcelona pe jos, mergând pe străzi, am privit-o din autobuz, am văzut-o de sus, de pe Montjuïc și, apoi am coborât spre ea cu telecabina, ca și cum orașul m-ar fi lăsat pentru câteva clipe să-i privesc sufletul de la distanță.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri ale călătoriei: să privești același loc din mai multe perspective și, de fiecare dată, să descoperi ceva nou.
Barcelona mi-a arătat că frumusețea unui oraș nu stă numai în monumentele sale. Stă în felul în care trecutul și prezentul reușesc să locuiască împreună, în oameni, în lumină, în copaci, în mare, în clădirile vechi și în arhitectura care pare să fi fost desenată direct din imaginație. Stă și în portul care leagă orașul de lume, în avioanele care vin și pleacă, în străzile pe care oamenii se grăbesc sau se plimbă fără grabă și în acea mare Mediterană care pare să țină Barcelona într-o permanentă îmbrățișare.
Acesta este adevărul cel mai simplu pe care îl pot spune după această călătorie: a fost obositor, a fost foarte cald, am mers enorm de mult pe jos, dar a fost atât de frumos și de interesant, încât oboseala a devenit parte din bucuria călătoriei.
Există călătorii în care te întorci acasă mai obosit decât ai plecat, dar mai bogat sufletește, călătorii în care picioarele îți amintesc cât ai mers, ochii îți amintesc cât ai văzut, iar sufletul îți spune că tot efortul a meritat.
Barcelona a fost pentru mine o astfel de călătorie. Câteva zile de căldură, de mers, de uimire, de descoperire și de bucurie, în care am încercat să iau cu mine nu doar imagini, ci și o parte din sufletul acestui oraș.
Am plecat din Barcelona obosită, dar fericită. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă dovadă că am călătorit cu adevărat.
În loc de încheiere…
Poate că orice călătorie adevărată nu se termină atunci când te întorci acasă. O parte din ea rămâne în tine, în imaginile pe care le porți mai departe, în străzile pe care le-ai străbătut, în locurile în care ai stat câteva clipe și ai simțit că ai descoperit ceva ce nu vei mai putea uita. Așa simt și acum, privind înapoi la zilele petrecute la Barcelona. Au fost zile lungi, fierbinți, uneori obositoare, în care am mers enorm, dar fiecare pas m-a dus către o altă poveste, către o altă frumusețe, către o altă parte a orașului pe care voiam să o înțeleg.
Am lăsat în urmă Sagrada Família, străzile pline de viață ale Barcelonei, La Rambla, portul, Montjuïc și vechiul său castel, marea întinsă până la orizont, casele lui Gaudí și aleile din Park Güell. Le-am văzut, le-am fotografiat, le-am admirat, dar știu că nu le-am epuizat povestea. Un loc nu poate fi niciodată văzut în întregime într-o singură călătorie, pentru că fiecare revenire ne găsește puțin schimbați…
De aceea, nu vreau să spun „adio” acestor locuri, ci doar „la revedere”. Mi-ar plăcea ca într-o zi, dacă viața îmi va mai îngădui, să mă întorc pe aceleași străzi, să revăd marea de pe Montjuïc, să caut din nou cu privirea turnurile Sagradei Família și să mă opresc, poate, într-un loc în care astăzi am trecut grăbit, fără să știu că într-o altă zi voi avea nevoie de amintirea lui. Poate voi merge din nou pe”La Rambla”, voi privi din nou portul Vell (portul vechi) și voi lăsa din nou Barcelona să mă surprindă…
Iar dacă viața nu-mi va mai îngădui să mă întorc, voi păstra aceste locuri așa cum le-am cunoscut: scăldate în lumină, cu Mediterana întinzându-se spre orizont, cu orașul fremătând sub soarele fierbinte și cu mine mergând, obosită, dar bucuroasă, dintr-un loc în altul, încercând să cuprind cât mai mult din frumusețea lor.
Pentru că unele locuri nu rămân în urmă atunci când pleci. Le iei cu tine.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase puteri ale unei călătorii: să pleci de undeva, dar să simți că o parte din tine a rămas acolo, așteptându-te să te întorci. Iar eu sper că, dacă viața îmi va mai deschide cândva drumul spre Barcelona, mă voi întoarce nu ca un simplu turist care revine într-un oraș, ci ca un om care se întoarce la o amintire dragă, la o emoție, la o parte din el însuși.
Până atunci, rămân cu imaginile, cu pașii, cu oboseala, cu căldura, cu marea și cu toate acele locuri care, pentru câteva zile, au devenit ale mele.
Și cine știe?… poate că drumurile vieții, mă vor purta din nou pe acolo unde astăzi am spus doar: La revedere, Barcelona!… Poate ne vom mai întâlni…
