Autor: Maria Radu Novac
Maria Radu Novac: Am descoperit talentul Cameliei Danciu cu ocazia manifestării dedicate Banatului Montan, în 13 iunie 2026, organizată la Căminul Cultural din Ciclova-Montană care aparține de Oravita. Avem comori de oameni în jurul Oraviței; Camelia a păstrat graiul dulce de acasă în care scrie cu multă ușurință. Cuvintele graiului, umorul autentic, povestirile verificate cu năzbâtii din copilărie și cu personaje din sat aduc în fața cititorului o lume care nu se mai întoarce. Camelia scrie și poezie cultă. Fina observatoare a naturii, Camelia asociază imaginarul poetic cu Anotimpurile…
Camelia Danciu: De mică am studiat la școala de arte plastice ce înseamnă frumosul. Acolo mi s-au deschis ochii și sufletul. Am cochetat cu pictura, cu linia și cu culoarea, dar inima mea a fugit mereu spre cuvânt. Spre poezie, spre scenetă, spre teatru. Acolo unde culoarea nu se mai pune pe pânză, ci direct pe sufletul omului. Vacanțele le-am petrecut la bunici, la Vrani. Acolo am crescut cu vorba blândă, domoală și dulce ca pâinea caldă a graiului bănățean. Vorba care nu se strigă, se spune cu drag și rămâne în tine o viață întreagă. Scriu poezii literare, scenete, poezii pentru copii, incă din liceu. Apoi viața m-a luat pe sus, m-a oprit, m-a pus la colț. Am stagnat o vreme. Acum m-am regasit și m-am întors în grai. Pentru că în grai îmi vine amintirea mai clară, dorul mai adevărat și lacrima mai curată Nu sunt pictoriță mare, nu sunt poetă mare. Sunt doar o bănățeancă ce n-a uitat să iubească frumosul și simte nevoia să îl transforme în vers.
Duliecili lu Moșu Ion
Viegi prântră rânduri, Moșu Ion
Un dulieci, cât roata dă camion
Îș friacă ochii, fași cruși, să inchină!
Doamni, oi fi la mini în grăgină?
Să mirâ , mari a criscut!
Îi bun săviată dă făcut!
Cu iel să satură tot satu
Câci-un dărap dau la tot natu!
Spră sară, iesă’n sat, la birt
Șî fașie rămășag, – Mă prind
Mustața o dau jios, pră cap mă rad
Dă nu satur cu iel intriegu sat!
Ortașii îl intărâtă -io nu cried!
– Niși îo! măi sări unu, pân nu văd!
Moșu-i îmbie -Haidaț să vigieț!
Nu li dă dulieci,.. or bie câci un deț.
O trâcnit, baba Mia pră toți când i o văzut
Cu mânili în cap!- Auu Ioani și-ai făcut!!
Iesă-n drum șî strâgă cât o țân rărunchi
Mărio, Vieto, Ano! Mișcațâ-vă ginunchi!
Dă nu vreți să l vigieț pră Ion cu capu ras
Viniț la mini, iuta că am dat dă năcaz.
Vișinili, or dat fuga, șie s-or măi minunat,
Vieta, snaidărița, dân ochi l-o măsurat.
La ăsta o săptămână trăbă să lucrăm
Să fașim foi,- Să șcii… Mio, nu ci lăsăm !
Iei să-l aducă -n sobă să îl facă dărapuri
Să l treacâ pră rizală, să lasă alci năravuri
Că dă-l sluțăși acuma frizieru Moșu Pâțu
Scriu ășcia in foaie, să râgie pân șî mâțu!
Ș-o auzât în sat până la Primărie,
Primarul om năstrușnic, copilul lui Ilie
Trimieci toboșaru, pră drum cu zvon
Duminică e zâua Duliecelui lui Ion!
Spoierturile, în cuini, trei zâli or duduit
In sat mirosă a țâmiet, sî a dulieci fript!
Șî baș așa dân râmășag făcut în șoadă
Duminică la poartă la Mia îi e coadă.
Vișinili cu șorțuri s-au întrecut a coașie
Săviată cu dulieci! Au împărțât la gloacie.
Dă sâlă bucuroși
Ne-or sculat cu noapcea-n cap, ai noștri
– Haidaț sus! La câmp, că-i dă culies!
Noi cu somn pră ochi, cu fieță lungi și acri
– Șie culies? Dăr, nu aviam d’alies!
Drumu’ pân la loc, cu Moșu cu coșia,
Noi nu vroiam, dăr musai, ni luau
Sî ni suiam noi toț, șî maica Mia
Cotăriță, apă, prânz că toacie trăbuiau
Acolo, prântră rânduri, ni zuitam dă toaci,
Ni pitulam, râgiam, in jioacă culijiam
Ni măi trăjiam dă cozî, dăgiam cu boabi’n spaci.
La gata, cotărita cu Moșu, o răgicam!
Grămadă mare s-aduna -n coșie
Castelul nostru dă aor, ca-n povastă
Ni suiam pră iel, alunicam la valie
Sara, imoși, sî roșii ni întorșiam acasă.
Așa ieria la sat, nu ni’ntăba dă vriem.
Chiar dă o fost grieu, câta dă gimineață
Ni ierea drag cu iei, zâua să pitrieșiem
Șî așciptam să vinim, iar, în alta vacanță.
Copilăria la țară
Noi nu aveam, ce au copii acuma
I-aviam pră moșu șî pră muma.
O casa mică astrânjia tot neamu
Pră scamn, la poartă să aduna givanu.
Dă gimineață ieșam cu polma’n drum,
Până auzam-Prândzam! nu ni opream nișcum.
Șî fășiam răli, Doamni, câcie măi fășiam
Ni tot suiam în pom, șî crienjili rupiam.
Muma in prag, cu șorț ligat la brâu
Strâga! – Viniț încoași, Iar aț făcut rău!
-V-am spus nu rupți poamili năcoapcie!
Șî iară v-ați imat, pră țoalili curacie!
Aț dat cu polma-n zâd dă o sărit tot varu,
Dă viegi moșu,astară, vigieț pră Vai șî Amaru.
Cum aț cădzut, cot șî genunchi bilit.
Măi staț cuminț că toți v-aț ciunăvit!
Moșu vigia, zâmbia pră sub mustață.
Dar ni sfăgea: – Pi voi dă gimineață,
Nu aț măi dat prân sobă?- Niși o vorbă!
Ni arăta o joardă, așa, dă formă!
Cu capu’n jios, noi ascultam atunși,
Stăciam cuminț șî după colț ascunși.
Dăr numai ce a plicat la marvie moșu,
Fuga’n grăgină să pringiem cocoșu.
Că pria ni scoală dăvriemi gimineața.
Șî iel, șî gâsca, șî o’nșiput șî rața.
Așa ieriam noi, niși cuminț niși răi,
Bunișii, ni arătau alie mai buni căi!
Noi șcim acuma cu gura ni sfăgiau,
În inima lor marie nipoții loc aviau.
În sat ei ni-au lăsat, un numi’ șî o casă,
Copilărie, dor și aminciri frumoasă.
Toamna
E toamnă iar in calendar…
,,Doamna” cea mai cochetă
Cu haine colorate-n vestiar,
Chiar pare desuetă…
În suflet și priviri e toamnă,
Și părul e cuprins de brumă
Însă la braț cu această ,,doamnă”
Regretele rămân în urmă!
Pe-alei in parc cad frunze roșii
Dar ce frumos știu a muri…
Te plimbi încet, și ce emoții…
Și gânduri te vor copleși!
Pescarii și Dunărea
S’ascunde-n Dunăre, soarele, bob de jar,
Cerul arde portocaliu, mov, cu nori de har,
Pontonul vechi, legănat încet de apa lină,
Bărcile se’ntorc ușor, pe o rază de lumină.
Pescarii trag la mal, năvoade pline, ude,
Nu-i grabă, nici cuvânt, doar apa îi aude,
Dunărea îi iubește, îi leagănă, îi știe,
Ca pe copiii ei, de mult, din copilărie.
Nu e sfârșit apusul, e doar o întoarcere,
Soarele pleacă, dar, mâine răsare in mare.
Rămâne cerul aprins, și Dunărea în noi,
Cu pescari, cu bărci, cu liniștea de apoi.
Smerenie
Toamna a venit cu smerenie,
Cu capul plecat spre glie.
Nu mai râde vara în câmpie,
Bobul e-n palma, miriștea pustie.
A strâns toată vara in poală,
Cămara-i plină dar via goală.
Iubirea nu le ține sub zăvoare.
Le împarte la porți, la cel ce n-are.
Copacul se despoaie, nu-i întristat
Frunza căzută, un mărturisit păcat.
Trunchi curat izbit de ploi si ger
Pregătit să renască, un mister.
Domnului nu cântărește ce ai
La masa lui contează ce dai.
Nu cât ai strâns în cămara’ncuiată,
Cât dai din suflet și inima curată.
