Autor: Adela Lungu-Schindler
Când am deschis cartea Maria Radu-Novac, Oameni din Banatul istoric, am avut sentimentul că intru într-o lume pe care o cunosc și, în același timp, că descopăr oameni și locuri pe lângă care am trecut poate fără să le cunosc adevărata poveste. Este o carte care se citește altfel decât o carte obișnuită de interviuri, pentru că în spatele fiecărui dialog se află o întâlnire, și înainte de întâlnire, există un drum, drumul autoarei prin Banat, prin România, prin comunitățile românești din Serbia și chiar de mai departe.
Cartea a apărut în 2024, la Editura Castrum de Thymes, are 308 pagini și este însoțită de fotografii și imagini din arhiva autoarei. Dar, dincolo de aceste date, ea adună ceva care nu poate fi trecut într-o fișă bibliografică: mai bine de cincizeci de ani de întâlniri cu oameni.
În Cuvântul de început, Maria Radu-Novac spune un lucru care mi se pare esențial pentru înțelegerea întregului volum. Oameni simpli sau personalități și-au deschis sufletul în fața ei și i-au vorbit despre viața lor, despre ceea ce au făcut și despre felul în care au încercat să fie de folos altora. Uneori au vorbit cu emoție, alteori chiar cu lacrimi. Și cred că aici se află una dintre calitățile acestei cărți. Autoarea nu vine în întâmpinarea oamenilor cu distanța unui reporter care vrea doar să obțină o informație. Ea îi ascultă, îi lasă să povestească, iar după atâția ani, aceste povești se întorc acum la noi.
Primul interviu este cel cu scriitorul Pavel Bellu, realizat când autoarea era studentă la Cluj, (1971–1972). Acest interviu consemnează și un început simbolic, tânăra studentă ajunge la scriitor prin profesorul ei de română, Petre Oallde. Pavel Belu și soția sa, Viana Șerban, o primesc cu căldură, iar întâlnirea aceasta va rămâne mereu întipărită în memoria ei. Există și o apropiere prin locul de origine. Pavel Bellu venea din zona Oraviței, aceeași parte de Banat de care era legată și autoarea. De aici pornește și discuția despre Romul Ladea, sculptorul cărășean, despre arta lui, despre estetica sa și despre felul în care opera unui artist se leagă de lumea din care provine.
Și, poate fără să-și fi propus atunci, Maria Radu-Novac începea să adune ceea ce avea să devină, peste decenii, o adevărată geografie umană a Banatului. Pentru că Banatul din această carte nu este doar un teritoriu pe hartă. Îl găsim în oameni, în amintiri, în profesii, în drumurile pe care le-au făcut aceștia, în locurile în care s-au născut și în cele în care au ajuns. Este Banatul istoric, acel spațiu aflat mereu între lumi și între granițe, cu o istorie complicată și cu o extraordinară diversitate culturală și umană. Oravița, Reșița, Vârșețul, comunitățile românești din Serbia, locurile din Valea Carașului – toate intră în carte nu ca simple puncte geografice, ci ca spații ale memoriei. De altfel, Valea Carașului este una dintre acele geografii care se simt în carte. Autoarea spune despre ea că este „lipită de sufletul ei” și cred că această formulă spune foarte mult. Sunt locuri pe care le putem descrie geografic și sunt locuri care ajung să facă parte din biografia noastră. Pentru Mariana Radu-Novac, Banatul este un astfel de spațiu.
Un alt fir important al cărții cuprinde propria formare a Mariei Radu Novac, îi regăsim pe oamenii care i-au călăuzit pașii din copilărie și adolescență, profesorii, cărturarii, oamenii întâlniți în anii de liceu și de studenție. Îl regăsim pe Petre Oallde, mentorul său, și pe poetul Octavian Doclin. Apoi Petru Năescu și cercetarea de onomastică și toponimie care a dus-o spre el. Interviul despre Atlasul lingvistic românesc pe regiuni. Banat, publicat în Flamura în 1972, este și el o mărturie despre începuturile jurnalistice ale autoarei. Sunt foarte frumoase și amintirile din ultima vacanță studențească, când lucrează la redacția ziarului Flamura și este trimisă la Moldova Nouă să scrie despre mineri. Coboară în mină, îmbrăcată în echipament de miner, vede flotația, întâlnește ingineri și oameni care își câștigă traiul prin muncă grea. Aici jurnalismul devine experiență. Trebuie să mergi acolo, să vezi, să asculți, să vorbești cu oamenii. Și cred că această experiență se simte și în interviurile de mai târziu.
După anii de la catedră, după 2011, Maria Radu-Novac continuă să scrie. Publică în presa din România, dar și în publicațiile comunităților românești din Serbia și Canada. Scrie despre cultură, despre femei, despre plante, face reportaje, interviuri, articole. Iar din 2020 se implică în proiecte transfrontaliere de creație literară în limba română și în proiecte dedicate comunităților românești din Serbia. Aici Banatul capătă din nou o altă dimensiune. Granița există pe hartă, dar oamenii trec peste ea prin limbă, cultură, prietenie și memorie. Poate că acesta este unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la carte. Banatul nu este privit dintr-un singur loc pentru că harta lui „se deschide”. Pornește din locurile apropiate autoarei și ajunge spre Novi Sad, spre comunitățile românești din Serbia, spre alte spații în care oamenii păstrează ceva din memoria locului de origine.
Cartea are mai multe secțiuni. Sunt dialoguri, amintiri, portrete, interviuri realizate cu oameni din domenii foarte diferite: artiști, profesori, scriitori, jurnaliști, cercetători, arhitecți, oameni implicați în viața comunității. Printre numele întâlnite aici se află Simona Boancă, Mariana Corina Boba, Cecilia Bustea, Sofia Cadar, Sabin Dorohoi, Maria Mândroane, Ovidiu Iovănel, Cornelia Dunăreanu, Adrei Szabo, Erwin Josef Țigla și mulți alții.
Spre final, cartea își schimbă puțin ritmul. Apar călătoria cu cetăți, castele, locuri de pelerinaj și nou drumul. Iar afirmația „Pelerinajul este cunoaștere și gratitudine” mi se pare că poate fi citită și ca o mărturisire despre întreaga carte. Pentru că și aici este vorba despre cunoaștere și despre recunoștință. La sfârșitul volumului, Mariana Stratulat adaugă un portret al Mariei Radu-Novac și reconstituie, prin ochii săi, povestea unei familii și a unui destin. Cartea este dedicată fiilor autoarei, Ioan Codrin și Marius Radu, nurorii Cristina și nepotului Grațian Ionel. Și cred că această dedicație este important pentru că volumul poate fi privit și ca un testament, o formă de a lăsa mai departe ceva din ceea ce a întâlnit, a cunoscut și a iubit autoarea.
Citind cartea Oameni din Banatul istoric, înțelegem că nu poți vorbi despre oamenii Banatului fără să vorbești despre locurile lor. Și nici despre locuri fără să vorbești despre memoria pe care oamenii o așază asupra lor. Rămân, după lectura acestei cărți, multe chipuri, multe nume, multe întâmplări, și rămâne un Banat văzut prin oameni. Poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl face Maria Radu-Novac: ia întâlnirile unei vieți și le transformă într-o memorie comună. Iar oamenii pe care i-a întâlnit nu mai rămân doar în amintirea ei, prin această carte, ajung și la noi.
