Autor: Adrian Talabă, membru UZPR
Relația dintre Alexandru Macedonski și Mihai Eminescu ne aduce aminte de unul dintre cele mai cunoscute și controversate conflicte din istoria literaturii române. Deși rivalitatea dintre cei doi poeți exista de mai mulți ani, ea a atins punctul culminant în vara lui 1883, când Alexandru Macedonski a publicat celebra epigramă care avea să-i afecteze profund cariera literară.
Conflictul nu a apărut brusc, cei doi reprezentau direcții și grupări literare diferite. Eminescu era figura centrală a societății literare „Junimea” și colaborator al ziarului „Timpul” în timp ce Macedonski conducea revista „Literatorul” prin care promova o orientare estetică nouă, simbolismul. În anii anteriori când Macedonski intrase în polemică cu Vasile Alecsandri și mai apoi cu Ion Luca Caragiale, Eminescu îi răspunse, uneori critic, apărându-și prietenii și valorile Junimii.
În iulie 1883, la puțin timp după ce Eminescu suferise o gravă criză psihică și fusese internat, în „Literatorul” a apărut epigrama:
„Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!”
Textul nu îl numea explicit pe Eminescu. Cu toate acestea, contextul era atât de evident încât publicul și presa au identificat imediat ținta epigramei. Apariția ei exact în momentul în care poetul era bolnav a fost considerată un gest lipsit de omenie și de solidaritate. Majoritatea lumii literare și a opiniei publice s-a solidarizat cu Eminescu. Printre cei mai vehemenți critici s-a numărat jurnalistul Grigore Ventura, fost colaborator al revistei „Literatorul”. Acesta a afirmat public că epigrama se referă fără îndoială la Eminescu, ceea ce a contribuit decisiv la amplificarea scandalului.
Mai târziu, în monumentala sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” criticul și istoricul George Călinescu a calificat epigrama ca pe o sinucidere publică ce a dus la marginalizarea lui Macedonski.
Poetul și epigramistul Cincinat Pavelescu spune: „Începând de a doua zi toate numerele revistei s-au înapoiat pline de insulte, nu i s-a publicat nici un rând de explicații. Prietenii l-au părăsit, colaboratorii au emigrat, mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobilă, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira milă amestecată cu spaimă, întocmai ca femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante- priviți pe acela care se întoarce din infern„
Criticul Garabet Ibrăileanu comenta mai târziu la explicațiile lui Macedonski cum că epigrama nu era adresată lui Eminescu: „Se poate, dar e greu de crezut. În epigramă se spune că – un X, pretins poet,acum / s-a dus pe cel mai jalnic drum / l-aș plânge, dacă-n balamuc…- Cum? Macedonski nu aflase că Eminescu e nebun? Drumul jalnic pe care s-a dus acum pretinsul poet? Balamuc este o simplă figură de stil? Și numai o coincidență nefericită cu îmbolnăvirea lui Eminescu este cauza oprobiului sub care a căzut Macedonski? Dar, la urma urmei, nouă ni se pare că în jurul acestei epigrame s-a exagerat în toate chipurile” preciza Garabet Ibrăileanu.
Deasemenea istoricul literar Tudor Vianu a încercat să explice contextul psihologic al gestului lui Alexandru Macedonski. Vianu considera: „Poetul era animat mai degrabă de frustrări și rivalități literare decât de o cruzime personală și că nu era în esență un om rău”.
După izbucnirea scandalului, Macedonski a încercat să se disculpe. El a afirmat că epigrama nu era adresată lui Eminescu și că fusese compusă anterior îmbolnăvirii acestuia. Mulți contemporani au interpretat ca fiind încercări tardive de a evita responsabilitatea. În conștiița publică textul a rămas asociat definitiv lui Macedonski. Scandalul a avut efecte devastatoare, Macedonski a devenit una dintre cele mai contestate figuri ale vieții literare românești. Mulți colaboratori s-au îndepărtat de el, revista „Literatorul” și-a redus influența iar poetul a fost marginalizat pentru o lungă perioadă. Opinia publică l-a perceput drept persoana care atacase un poet bolnav, simbol național, lipsit de apărare.
Macedonski nu și-a recăpătat niciodată prestigiul de dinaintea scandalului, deși ulterior opera sa a fost reevaluată și apreciată ca una dintre cele mai importante contribuții la simbolismul românesc. Astăzi critica literară privește conflictul cu mai multă obiectivitate. Eminescu este recunoscut ca figura centrală a poeziei românești moderne, iar gestul lui Macedonski o gravă eroare morală.
Conflictul dintre cei doi rămâne un exemplu clasic al rivalității literare care poate depăși granițele polemicii culturale. În cazul lui Macedonski, câteva versuri publicate într-un moment nefericit au fost suficiente pentru a-i marca reputația pentru tot restul vieții.
Subiectul este unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria literaturii române, deoarece pune fată în față doi dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XIX- lea, Mihai Eminescu și Alexandru Macedonski.
Dincolo de conflictul personal și de scandalul provocat de epigramă, posteritatea a ajuns să-i așeze pe amândoi în galeria marilor clasici ai literaturii române: Eminescu ca poet național, iar Macedonski ca întemeietor al simbolismului românesc.