Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați, Membru UZPR
Într-o zi blândă de toamnă, la Reni, oraș din Ucraina, parcul central s-a transformat într-o scenă a emoțiilor omenești, locul unde bucuria și durerea s-au ținut de mână într-un dans al destinului. Pe de o parte, viață vibrantă în culorile vii ale portului popular: tineri și tinere, mândri de rădăcinile lor, aduc pe scenă cântece și dansuri ale interetnicilor care conviețuiesc în acest ținut, toate în cadrul Festivalului de Cultură Moldovenească. Partea a doua a Festivalului a fost rezervată cântecului și portului popular românesc. Din partea României, a fost prezentă o delegație din care am făcut parte, alături de doamna Areta Moșu, președintele Asociației ASTRA- Despărțământul “Mihail Kogalniceanu” din Iași, iar pe scena de la Reni, a urcat doamna Maricica Mihoianu, artist popular din Iași, care a încântat și animat pe cei prezenți cu cântecele tradiționale românești.
Zâmbetele celor prezenți și bucuria, au fost în armonie cu cântecul ce se ridica la ceruri ca o rugăciune și părea să redea speranța unei lumi în care pacea mai poate exista.
Dar, nu departe de scena veseliei, pe o alee liniștită, cufundată în tristețe, pe niște rame metalice, sunt plasate tablouri cu chipurile unor tineri ce nu mai sunt. Fotografii așezate de-o parte și de alta a aleii, surprind tineri între 20 și 40 de ani, cu priviri senine și visuri neîmplinite, ce aduc în actualitate tragedia produsă de război. Mulți sunt fără grade militare, doar oameni simpli, smulși din viața cotidiană, de lângă familii și prieteni, de acest război care nu se mai sfârșește. La picioarele lor, mamele lasă flori stropite de rouă și lacrimi de sânge, grele și tăcute, cu rugăciuni ce nu se mai sfârșesc. Cei ce pășesc pe această alee își pleacă fruntea îngândurată, își fac semnul crucii, murmură cu umilință și îndurare câteva gânduri către Dumnezeu și merg mai departe. Acolo, timpul se oprește pentru unii și familiile lor. Acolo înțelegi cât de firavă este granița dintre viață și moarte… Sunt doar câțiva pași între scena cântecului și altarul tăcerii veșnice.
În timp ce privesc aceste chipuri angelice de tineri care nu mai sunt, iar dorul lor face să fie de neînlocuit, printre ramuri de copaci, precum razele soarelui, străpunge un cântec de fanfară militară ce deschide activitatea. Aceasta intonează imnul Ucrainei, urmat apoi de un imn al eroilor căzuți la datorie. Un sunet trist de clopot bate sacadat, precum ultimele bătăi ale unei inimi ce-și numără ultimele clipe de viață, semn că nu mai poate suporta greutatea războiului. Aceste clipe sunt doar pentru acești eroi. Lacrimi nevinovate curg din ochii mamelor, soțiilor și ale celor prezenți într-un moment de reculegere. Nu știți ce îndură acești oameni frumoși și blânzi care trăiesc pe aceste plaiuri frumoase de dor și cânt! Aici nu se mai pune problema decât a existenței umane și a modului în care să te protejezi de a nu pleca la război. Trăiesc cu o teamă permanentă. Și timpul trece, trece și, dacă nu se sfârșește această nebunie, ne vom apropia încet și sigur de ceea ce omenirea urăște cel mai mult: războiul – cel care aduce cele mai mari daune umane și materiale.
Parcul devine astfel “o metaforă” a lumii de azi: în partea luminoasă, viața își cântă melodia; în cealaltă parte, moartea veghează tăcut, iar sufletul și ochii triști ai tinerilor se pierd în infinit. Printre spectatori, tinere mame își țin strâns la piept copii sau de mână; în ochii lor se citește frica, dar și speranța. Ici-colo, bătrânii privesc în tăcere, absenți, iar tinerii de nici șaisprezece ani dansează frumos, profesionist, fără să-și imagineze că într-o bună zi ar putea fi chemați pe același drum al datoriei și al morții.
Seara, când umbrele s-au lăsat peste oraș, când tocmai spuneam că totul este bine, sunetul strident al sirenelor a spart liniștea nopții. La 21:15, un semnal al realității crude: războiul nu e departe. Mesaje ajung pe telefoane, oameni care știu deja când trebuie să se adăpostească, când să stingă lumina, când să se roage. Și ca șederea noastră la Reni să fie presărată de evenimente minore, (ce-i drept), dar care ar fi putut avea efecte majore, sirena ne-a avertizat că este posibil un bombardament… a fost bombardament dar nu în apropiere…în alt oraș, departe, cu oameni și speranțe pierdute.
Și totuși, în această zi de toamnă, la Reni, între cântec și tăcere, între flori și lacrimi, rămâne certitudinea că viața merge înainte cu speranță. Oamenii, chiar și răniți de istorie, știu să se ridice, să cânte, să-și păstreze demnitatea. În fiecare notă muzicală, în fiecare pas de dans, în fiecare costum popular, în fiecare zâmbet al copiilor se ascunde dorința cea mai firească și mai frumoasă a omului: să trăiască în pace.
Războiul nu alege. Nu întreabă cine e tânăr sau cine e bătrân, cine are vise și cine are amintiri. El vine ca o umbră grea peste oameni, peste sate și orașe, peste istorii întregi și, ia cu el tot ce găsește în cale. Într-o clipă, un tânăr care ieri râdea la o masă cu prietenii devine o fotografie pe o alee. Un bătrân care și-a trăit viața în liniște ajunge să-și ascundă nepoții în beci. O mamă, care nu a făptuit nicio greșeală, învață cum sună sirenele și cum arată frica atunci când trebuie să-și apere copii…
Războiul ucide oameni, dar mai mult decât atât, ucide timp și speranțe. Ucide viitorul celor tineri și liniștea celor bătrâni. Rupe familii, frânge destine, sfărâmă orașe și transformă normalitatea în cenușă. În urma lui nu rămâne glorie, ci o durere mocnită…o durere care nu se termină odată cu ultimul foc de armă.
În inimile oamenilor arde aceeași dorință simplă și curată: pacea. Pacea aceea în care copiii să alerge în parcuri fără să tresară la orice zgomot, în care bătrânii să-și plimbe pașii în tihnă, iar tinerii să-și clădească viitorul, nu să și-l apere cu arma. Oamenii o cer, o șoptesc în rugăciuni, o strigă uneori în tăcere, pentru că ea este singura care vindecă ceea ce războiul distruge.
Dar în lumea de astăzi, pacea pare departe. Atât de departe, încât uneori nu mai știi dacă o poți atinge sau doar visa. Granițe tensionate, puteri care se înfruntă, arme care nu tac… toate fac ca drumul spre liniște să pară o potecă abruptă, pe care umanitatea se clatină la fiecare pas.
Și totuși, tocmai în aceste vremuri tulburi, dorința de pace devine tot mai puternică. Ea se naște în lacrimile mamelor, în privirile copiilor, în rugăciunile bătrânilor, în glasurile celor care încă mai cred în ea. Oricât de greu ar fi drumul, lumea nu a uitat să spere. Iar speranța este primul pas spre pace.
În orașul Reni din Ucraina, toamna plânge după tinerii pierduți și după liniștea de altădată.
