Autor: Adrian Talabă, membru UZPR
De ziua mondială a poeziei, pe 21 martie 2026, la Centrul Cultural Dunărea de jos din Galați, în sala de spectacole a avut loc un eveniment cultural deosebit „Cafea , poezie și macarons” împărțit în trei secțiuni: Conferință, Lansare meniu poetic și Atelier de idei, amfitrioni fiind domnul Vali-Viorel Sandu, director al Centrului Cultural Dunărea de jos și doamna Florina Zaharia președinta filialei Sud-Est a USR.
În prima secțiune cu tema: „Cum ar fi să privesc lumea prin ochii tăi tineri” a fost invitat domnul Varujan Vosganian președintele Uniunii Scriitorilor din România care a explicat că există un singur trecut, dar nenumărate feluri de a-l privi. Că fiecare dintre noi își poartă propria memorie ca pe o hartă personală, desenată nu doar de fapte, ci mai ales de emoții, contexte și înțelesuri. Această diversitate a memoriei devine esențială atunci când „generațiile dialoghează”: tinerii nu moștenesc doar evenimentele ci și felul în care acestea au fost trăite.
Deasemeni, spunea domnul președinte, un punct sensibil al acestei moșteniri este ideea de libertate, că nimeni nu a fost educat să fie liber. „În perioada comunistă, existența era delimitată clar- între individ și un zid, fie el fizic sau simbolic”. Zidul oferea , paradoxal, o formă de orientare: știai împotriva a ce te raportezi. După prăbușirea acestuia, libertatea a apărut ca „o priveliște vastă”, necunoscută, uneori derutantă. Oamenii s-au trezit într-o lume fără limite clare, fără repere bine definite iar învățarea libertății a devenit un proces anevoios.
Un alt subiect dezvoltat de domnul Varujan Vosganian a fost literatura care „nu poate fi ajutată de tehnologie”. Aici generațiile stau împreună, „au dialog , iubitorii de carte și făuritorii de carte coexistă într-un spațiu comun, unul al sensibilității și al profunzimii umane”. Cartea rămâne o întâlnire vie între conștiințe.
Dacă ar fi să reducem activitățile, îndeletnicirile fundamentale ale omului la esență, afirma domnul Vosganian, am putea vorbi despre matematică, muzică și poezie. Matematica oferă rigoare, muzica dă armonie, dar poezia este cea care exprimă „unicitatea ființei umane”. Totodată, în mod paradoxal, în comunism, adevărata poezie nu a fost percepută ca o amenințare, pentru că ea există „dincolo de nori”, într-un spațiu greu de controlat, dând exemplu poezia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu și Virgil Mazilescu iar sfatul domniei sale fiind: citiți, citiți cât mai mult.
Literatura are puterea de a crea „simboluri”, de a transforma experiențe individuale în repere universale. Prin simboluri oamenii se regăsesc unii pe alții, chiar și peste generații sau granițe. În acest sens, cultura are o forță aparte, ea învinge fără să lase în urmă învinși.
Privind din perspectivă istorică, observăm că „totul pare trecător: imperii, granițe, sisteme politice și totuși, cartea persistă”. Forma ei se schimbă, suportul evoluează dar esența rămâne. Cartea este depozitarul memoriei umane și spiritul ei creator. Ea va continua să existe, adaptându-se timpurilor, dar fără să-și piardă rolul.
Într-o imagine simbolică, cartea va sta la „căpătâiul ultimului om”. Nu ca un simplu obiect, ci ca o mărturie a umanității, a gândirii și a sensibilității care ne definesc. Privind lumea prin ochii tineri, această idee devine nu doar o reflecție asupra trecutului, ci și o promisiune pentru viitor.
