Autor: Maria Radu Novac
(Comunicare la Festivalul Internațional „Oameni de seamă ai Banatului”- Uzdin, 18 aprilie 2026)
Octavian Doclin, un mare poet al neamului românesc, născut la Doclin, a fost colegul meu de liceu la Liceul Teoretic din Cacova/ Grădinari.
Tavi a fost cu un an mai mic ca mine.
Prima noastră întâlnire literară a fost prilejuită de invitația făcută de profesorul nostru de limba română, domnul Petru Oallde, poetului Alexandru Jebeleanu, în cadrul cenaclului liceului, „Paul Iorgovici”.
În volumul Față în față (p. 24), Tavi notează: „primul poet pe care l-am cunoscut, ca să spun așa, «în carne și oase», în prima clasă de liceu, la Grădinari, a fost regretatul Alexandru Jebeleanu”.
Era în anul școlar 1965-66. Îmi amintesc și acum faptul că noi am primit sarcini de la profesorul nostru: eu trebuia să vorbesc despre viața și opera poetului. Tavi trebuia să-i prezinte poezia. Profesorul a regizat și întrarea în căminul cultural.
Tavi m-a așteptat la intrare, să urcăm spre scenă, cu profesorul și invitatul. Profesorii, invitații din comună și elevii așteptau, în picioare, intrarea delegației. Era un moment solemn. Tavi era sobru, atent dar mai ales scump la vorbă. Rar și apăsat mi-a explicat cum ne să ne alăturăm celor doi și locul pe care-l vom ocupa pe scenă. Scurt mi-a spus: „Tu ești fată, tu nu stai la margine. Locul tău este între profesor și invitat”.
Anii au trecut, dar eu nu am uitat privirea importantă a colegului meu mai mic și felul cum a tratat misiunea pe care dascălul nostru ne-a încredințat-o
În liceu, colegul meu a semnat Octavian Chisaliță. A debutat în revista Vârste cărășene, nr.1 din 1968, unde a semnat cu numele lui civil.
În revista timișoreană Orizont, nr. 6 din 1970, semnează pentru prima dată cu numele literar, Octavian Doclin.
Tavi și-a iubit satul natal; putea să ia orice nume, putea să rămână după terminarea studiilor în Bihor. El însă s-a întors acasă.
Am citit undeva că-i plăcea să se culce în iarbă ca să simtă pământul și natura.
Mulți dintre elevii liceului făceam naveta cu trenul prin frig, ploaie..
Tavi a stat la internat și era nelipsit din casa profesorului de limba română Petru Oallde, care i-a pus la dispoziție biblioteca. Scrie Tavi în cartea citată: „Dar șansa adolescenței mele s-a numit Petru Oallde, profesorul meu de limba și literatura română din liceu, care mi-a pus la dispoziție întreaga lui bibliotecă, unde am descoperit adevărata cultură bănățeană, cea a cuvântului tipărit, a cărților și revistelor nenumărate, destinate cititorilor din cele mai diverse medii”.
În anul 2004, Octavian Doclin scoate la tipografia „Marineasa” din Timișoara, volumul omagial Petru Oallde (1939-1994).
Scriind despre profesorul lui de limba română, dirigintele și mentorul lui, Octavian Doclin spune: „Cu siguranță că dacă nu era această întâlnire hărăzită de destin între profesorul Petru Oallde și elevul Chisăliță, n-ar fi existat poetul Octavian Doclin. Prin el am învățat să citesc, să studiez, să cunosc valorile autentice ale literaturii române, marile ei piscuri, într- un moment când despre unii nici nu se vorbea. Mi-a fost un adevărat părinte spiritual”. (p. 52)
Tot în cartea citată, în capitolul „«Nu» în zadar în colbul școlii”, Tavi vorbește despre momentul lui… „de curaj!”: „L-am rugat pe profesorul meu să citească un caiet cu primele mele versuri. A doua zi a venit, neiertător, răspunsul: NU ești nici măcar la nivelul poeților Văcărești!”
A urmat muncă, alt caiet…
Ceea ce nu se cunoaște este că fraza rostită de profesor l-a marcat toată viața pe Tavi.
Spun asta în cunoștință de cauza. Într-o zi, în Reșița, amândoi la vârsta maturității de-acum, el se îndrepta spre stația de autobuz și ne-am întâlnit în fața Muzeului Banatului Montan. Mi-a spus că el și soția lui, Ada, și-au cumpărat casă: „Stii tu, Mărioară”, îmi zice el, „m-am dus la câini, pisici…” Apoi îmi amintește de fraza spusă de profesorul nostru și comparația cu frații Văcărești.
Nu a uitat episodul toată viața. A încercat în permanență să se autodepășească.
Poezia lui Tavi e muncită.
Profesorul Petru Oallde începuse cu el ,„orele de inițiere” în tehnica scrierii poeziei: „Zilnic, între orele 17 și 18, la profesor acasă: inițierea în lectura poeziei, familiarizarea cu poezia română contemporană”. Rezultatul: „Apoi, prima mea vacanță de licean și… al doilea caiet de versuri”.
De asta dată, profesorul i-a cerut să-i citească versurile.
„Acesta este drumul tău”! a venit răspunsul, tot atât de neiertător al profesorului”.
În articolul citat, publicat în numărul din noiembrie 1987 al revistei Orizont, Octavian Doclin scria „Nici acum nu știu, după patru volume de versuri tipărite, dacă am ajuns sau nu la nivelul poeților Văcărești. Nu știu nici măcar dacă tot ce mi-am amintit aici este scris în cea mai curată limbă română! Ceea ce știu însă sigur e că am scris în cea mai curată și nebiruita emoție. Despre Profesorul meu de limba și literatura română din anii de liceu, ANI de UCENICIE, «la umbra cărților în floare». Despre Dumneavoastră, tovarășe profesor Petru Oallde”.
Pe firul amintirilor, să mai spun că la Liceul din Cacova/ Grădinari, profesorul Oallde a găsit elevi din aluat bun. Copii sănătoși și mulți dintre ei cu o minte sclipitoare. A înființat cenaclul literar „Paul Iorgovici”, a invitat scriitori în cadrul cenaclului. Iar revista Vârste cărășene a fost cea mai bună revistă școlară din Banat. Pentru mulți dintre noi, domnul Petru Oallde a fost profesorul-părinte, exigent cu noi și după terminarea studiilor.
Tavi scrie în articolul citat anterior că, după fiecare apariție editorială, îi spunea: „Aștept cartea ta de maturitate”.
În interviul publicat de Maria Vaida, Pescuitorul de perle, Octavian Doclin spune că a avut „șansa de a mă fi născut în Banatul Montan, spațiu unic în Europa, unde cultura s-a dezvoltat pe orizontală, – idee preluată de la cărturarul Petru Oallde – unde vârfurile numeroase și puternice nu sunt vizibile imediat, și nu pe verticală, unde baza e mai fragilă, iar vârfurile mai impunatoare”.
Întrebat despre amintirile din „fragedă pruncie”, Tavi îi răspunde Mariei Vaida: „Ca să dau un singur exemplu: primăvara, îmi plăcea să stau, ziua în amiaza mare, în plațul [termen local pentru loul/ parcela – n. mea, M. R.N.] semănat cu trifoi, culcat și acoperit de albine și de fluturi, fără să mă știe nimeni. Scriam cândva: Eu m-am născut la țară, cu stupul de albine,/ Și-adesea, lângă tata, chemam să vină ploaia,/ Dormeam pe crini în rouă, acoperit de fluturi,/ Și prin grădini cu iederi priveam cum paște oaia”…
Locul copilariei lui Tavi este „spațiul satului Doclin”, unul de „deal- vale”, specific multor localități din Banatul Montan.
Octavian Chisăliță s-a născut, la 17 februarie 1950, într-o familie de bănățeni harnici, cu multă credință în Dumnezeu. „Modelul meu a fost și a rămas Tata, cel mai credincios om pe care l-am întâlnit eu pe pământ și, implicit, cel mai moral”, mărturisește poetul adesea.
Mama lui, Maria Olariu, căsătorită Chisăliță, a unit familia binecuvântată de Divinitate cu patru copii, două fete și doi băieți. Ne spune Tavi: „Pentru Mama, am fost copilul privilegiat, ea continuă și acum, la aproape cei 80 de ani ai ei, să plângă și să se roage pentru mine…”
Părinții, Ioan și Maria Chisăliță, au rămas pentru Tavi icoanele sufletului lui. Iar Doclin „este numele satului meu natal, pe care l-am făcut nume literar – ducându-l până în Marea China!”, ne spune poetul.
Cu sinceritate, Tavi recunoaște ca femeile din viața lui, adică strabunica, bunica, mama și soția „mi-au dat mai mult decât am putut eu să le dau”.
Tavi a fost născut în și face parte dintr-o generație așezată, judecată. Am fost generația de copii care nu se apropia de cancelaria scolii, crescuți cu rușine, cu limite și cu mult bun simț. Educația primită într-o familie cu multe valori face ca poezia lui să fie cuminte, chiar și cea erotică, fără excese de limbaj și conotații sexuale.
Prima iubire a lui Tavi a fost Poezia, apoi Cartea… „Nu poți să fii un bun scriitor fără să cunoști ce au scris înaintașii nostri”, ne spunea profesorul de română, Petru Oallde.
În anul 1970, anul debutului editorial al lui Octavian Doclin, scriitorul avea 20 de ani. Culegerea de versuri „Ritmuri din Țara lui Iovan Iorgovan”, în care a debutat editorial Tavi, a fost îngrijită de profesorul Petru Oallde. Pavel Bellu a semnat prefața culegerii
Ne oprim la debutul editorial pentru că a fost o etapă importantă în viața scriitorului.
Vorbind despre actul în sine, el ne spune: ,,Astăzi, scriitorul român nu mai are sentimentul bucuriei debutului. Așadar, debutul și-a pierdut din semnificația lui istorico-literară”.
Referindu-se în continuare la debutul lui, ne mărturisește: „În ceea ce mă privește, debutul meu editorial a avut avatarurile lui. După apariția în două antologii, una pe plan local (Ritmuri din Țara lui Iovan Iorgovan. Prezentări de Pavel Bellu, Antologie alcătuită de Petru Oallde, Reșița, 1970), alta la Editura Facla din Timișoara, în 1973 (Uneori zborul.Sapte poeți tineri. Antologie și selecție de Anghel Dumbrăveanu), firesc trebuia să urmeze debutul cu volum propriu”.
Editurile au primit însă indicații ca debutul cu volum de autor să se facă prin concurs. Fiecare editură acoperea zona geografică în care își desfășura activitatea. Între timp, scriitorul și-a încheiat studiile la Institutul Pedagogic din Oradea, unde a fost student între anii 1969 și 1972. După terminarea studiilor, până în anul 1977, a fost profesor la Școala generală nr.1 Bixad, unde își avea și domiciliul și buletinul. Așadar, în Ținutul Oașului.
El și-a trimis manuscrisul pentru concursul din Caraș. După succesul manuscrisului i s-a cerut buletinul de Caraș, pe care, evident, nu-l avea. Debutul se amână așadar. În 1977 revine „acasă” și lucrează, până în 2005, ca referent de specialitate la Centrul Județean Caraș-Severin pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale.
În sfârșit, volumul lui, Neliniștea purpurei apare, dar cu anul editorial 1979.
După, Neliniștea purpurei, poeme, cu 60 pagini, apare în 1981, tot la Editura „Facla” din Timișoara, Ființa tainei, poeme, 52 p. După trei ani, în 1984, apare Muntele și iluzia, poeme, cu 56 p, la aceeași editură. La București, la Editura Cartea Românească, îi apare în 1986, volumul Curat și nebiruit, 109 p. Cu gândul la metaforă, poeme, apare la București, la Editura Eminescu, în 1989 cu 86 p. Pe coperta a IV-a prezentările aparțin lui Petre Stoica și Cornel Ungureanu.
Urmează, în 1991, Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, carte apărută la Reșița, la Editura „Semenicul”. Ediția a doua, adăugită, traduceri în limba engleză de Ada D.Cruceanu. Postfața este semnată de Ion Marin Almăjan. Prezentarea cărtii este scrisă de Gheorghe Jurma, a apărut la Reșița, la Editura Timpul, în 1999. În anul 2007, la aceeași editură, apare ediția a treia, adăugită, traduceri în limba engleză de Ada D.Cruceanu.
La Editura Hestia din Timișoara apare, în 1991, antologia Ceasul de apă. Tot la Editura Hestia din Timișoara i se publică, în 1992, volumul de poeme A te bucura în eroare, iar în 1993, volumul În apărarea poemului scurt, apoi, în 1995, volumul de poeme Climă temperat-continentală ” / Temperate Continental Climate. Antologie și versiune în limba engleză de Ada D.Cruceanu. Lucian Alexiu semnează postfața. În anul următor, 1996, Editura Hestia publică Agresiunea literei pe hârtie, un volum de poeme în care găsim grafica lui Iulian Vitalis Cojocaru și portretul autorului, realizat de Mircea Ciobanu. Anul următor ne aduce volumul Esau, cu 33 de poeme (Editura Timpul, Reșița). În 1998, la aceeași editură, apare volumul 47 de poeme despre Viata, Dragoste și Moarte, cu un portret al autorului, Octavian Doclin, realizat de Iulian Vitalis Cojocaru. Traducerea în limba engleză este realizată de Ada D.Cruceanu. Tot la Editura Timpul din Reșița apare, în anul următor, volumul Poeme duminicale. Pe copertă a IV-a citim prezentările lui Al. Cistelecan, Valentin F. Mihaescu și Geo Vasile. În anul 1999 avem două apariții editoriale, la Editura Marineasa din Timisoara: Între pereți de plută sau Moartea după Doclin și Dubla eroare, cu un portret al autorului, de Marin Sorescu. Poemele dinaintea tăcerii este al treilea volum apărut în 1999. În 2001, Editura Hestia publică volumul lui Octavian Doclin, cu titlul Urmă pașilor în vale. Și aparițiile editoriale continuă până la aproape 50 de titluri, dar anul anterior, 2000, aduce și altceva în viața poetului. Este anul în vara căruia scriitorul Octavian Doclin a scos primul număr al revistei Reflex, pe care a subintitulat-o „revistă de artă, cultură și civilizație”.
Vorbind despre revistă, scriitorul a spus: „i-am găsit chiar și un generic, am extras din «Cronica» lui Nicolae Stoica de Hațeg, ultimul mare cronicar al românilor, jumătate de propoziție și am pus-o pe frontispiciul revistei. Ea sună în felul următor: …«și tine- te de Banat»”.
Astăzi, revista a intrat în al 27-lea an de apariție, păstrând principiile, viziunea și misiunea stabilite de Octavian Doclin în editorialul primului număr.
În vara anului 2001, la Băile Herculane, omul de cultură Octavian Doclin a organizat întâia ediție a Colocviilor Naționale Reflex, „cu o participare senzațională, ca număr și valoare deopotrivă „. Tema a fost „una foarte clară, orgolioasă cum suntem noi, bănățenii”, spune inițiatorul Colocviului și anume: „Banatul – spațiu al interferentele culturale”
Proiectul Reflex a continuat cu Biblioteca Reflex „pentru că vorbim la colocvii, dezbatem, tragem sau nu concluzii, dar undeva trebuie să se inregistreze toate discuțiile”. Colocviile, vizând istoria și cultura Banatului, s-au dezvoltat de la o ediție la alta. Suferința bănățeanul Octavian Doclin era că „Istoria Banatului nu se cunoaște. Nu se cunoaște nici literatura Banatului, și nu numai că nu se cunoaște, dar este și persiflată, ceea ce este nu dureros, pentru că, în fond, ignoranța trebuie să doară pe cei care o poartă cu ei, ci stânjenitor, pentru că nici noi nu știm să facem cunoscute istoria și cultura Banatului”.
Fiecare an al vieții cărturarului Octavian Doclin vine cu un volum nou de versuri în care la prefață sau postfață semnează nume mari din literatura română.
Revenind la „anii de formare”cărorara Tavi le-a rămas mereu recunoscător, un alt proiect al său se materializează în cartea Petru Oallde, 1939-1994 (Editura Modus, 2004), un omagiu pentru cel care a fost Profesorul nostru de limba și literatura română. Pentru Tavi, a fost o mare pierdere; Petru Oallde a fost părintele lui spiritual. Un mare bănățean. Regretatul Cornel Ungureanu, vorbind despre profesorul-cercetător, scria în Orizont, nr.8/22 februarie1991: „Erudiția lui în probleme bănățenesti, greu de egalat, vrea să rectifice. Ca I. D. Suciu, ca Pavel Bellu, el vrea să repete încă o dată și încă o dată că Banatul e fruntea și că numai dezinteresul bănățenesc pentru propriile lui valori, numai ignoranța și incorectitudinea celor chemați să elaboreze sinteza au provocat erorile pe care, iată, chiar el le repeta în fața noastră”.
Cartea omagială debutează cu „Poetul și poemul”, dedicată de Octavian Doclin „lui Petru Oallde”, apărută inițial în volumul În apărarea poemului scurt, 1993, și se încheie cu poemul dedicat „Domnului profesor, întru amintirea lui Petru Oallde: „Când cade steaua/ la amiaz de noapte,/ Izvorul ei se stinge în pământ,/ De toate câte-au fost/ Vorbim în șoapte,/ Șoptim în gând la cele ce nu sunt.” (Reșița, 10 aprilie 1994 – data morții lui Petru Oallde, n. mea, M. R. N.)
Scriu despre anii de studenție sau despre colaborarea cu el, în cartea omagială: Marcu Mihail Deleanu, Victor V.Grecu, Constantin Telescu, Liviu Marghitan, Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Gheorghe Cramanciuc, Flora Obadau, prof. univ .dr. Ștefan Giosu de la Universitatea Iași, Academician Alexandru Graur, Dr. Petru Neiescu, Ion Penișoară ș.a.
Cartea lui Octavian Doclin adună dezbateri despre cartea profesorului Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat, articole publicate de acesta, scrisori primite, iar pentru mine cartea este valoroasă din toate punctele de vedere .Prin ea se păstrează vie viața și activitatea celui care a fost nu numai dascăl, a fost un om și un mare BĂNĂTEAN”.
*
Octavian Doclin rămâne în literatura română și ca un scriitor prolific. A scris peste 40 de volume, poezie, literatură pentru copii, antologii, articole pentru presă.
Recunoașterea lui a venit prin includerea în dicționarele de literatură română, prin premiile obținute în țară și în străinătate. A fost premiat de multe ori de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Timișoara. În 2004 primește Ordinul Meritul Cultural în GRAD de Cavaler, prin Decretil nr.128 din 11 martie 2004 privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de CAVALER EMITENT PREȘEDINTELE ROMÂNIEI. Publicat în Monitorul Oficial nr.248 din 22 martie 2004.
În 2007, în Serbia, aici, la Uzdin, la Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de spice”, primește premiul TIBISCUS. Mai târziu, va primi un important premiu la Smederevo, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Toamna Poeților”.
După poetul Gheorghe Azap, Ioan Flora, Petre Stoica, Octavian Doclin este considerat „poet definitoriu al Banatului, al literaturii române”.
A primite ORDINE și DISTINCȚII din partea instituțiilor statului și din partea Radio Reșița România.
Octavian Doclin este cetățean de onoare al Municipiului Reșița și al comunei natale, Doclin.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu anul 1982, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Societății de Științe Filologice din România, filiala Reșița, Octavian Doclin este și autorul versurilor cărora compozitorul Sabin Pautza le-a dat culoare muzicală, împreună semnând Imnul Reșiței, din care citez doar o strofă și refrenul, fundamentale pentru definirea orașului:
Orașul n-are ziduri de cetate
Și nici istorii milenare-n date,
Dar flacăra ce-n inima lui bate
E-un diamant cu sute de carate.
Refren:
În Reșița se nasc ceremonii,
De pe Bârzava, dealiri-veșnicii,
În Reșița dă firul vieții-n spic
Precum zăpezile în Semenic.
Antologia O sută și una de poezii, apărută în ianuarie 2020 la Editura Academiei Române, a fost cartea lui testamentară. Ea i-a însoți plecarea, în 11 februarie 2020, ca într-o ultimă lansare de carte pe acest pământ căruia i-a cunoscut, deopotrivă, bucuriile și amărăciunile.
*
Pentru mine, Octavian Doclin rămâne colegul meu de liceu, un copil de la țară, cu o educație aleasă, creștină, înzestrat de divinitate cu voința și cu talent.
Rămâne colegul mai mic, excelând în cadrul cenaclului literar, și care a făcut ca revista noastră să fie cea mai bună din Banat, sub bagheta profesorului nostru de limba română, Petru Oallde. A celui care fost profesor-cercetător și a adunat, cu ajutorul nostru, nestemate folclorice pe care le-a publicat spre neuitare, cu abnegație și acribie.
Am cunoscut amândoi exigența profesorului, un fel de „totul sau nimic”. Ni s-a spus că avem potențial și că „profesorul știe de la cine să ceară „. Orele de limba română din clasa lui Tavi, la Liceul din Cacova, se încheiau cu Octavian Chisăliță chemat în fața clasei să citească, apoi să comenteze, la prima vedere, o poezie dintr-o carte aleasă de dascăl. A făcut asemenea gesturi fiindcă a dorit ca elevul lui să exceleze.
Mie, la 16 ani, mi-a dat sarcina de a fi consilier cultural pentru elevii Școlii primare din satul meu natal, fiindcă a avut încredere în capacitatea mea organizatorică. Drumurile mele s-au intersectat de multe ori cu cele ale lui Tavi si de fiecare dată ne-am bucurat de felul cum am crescut în carieră, o bucurie și o apreciere frățească, sinceră, fără orgolii.
