
Autor: Dorina Măgărin, Membru UZPR
Transliterarea descrie o operațiune care afectează sistemul de scriere în sine: implică înlocuirea unui sistem de scriere cu altul, de exemplu, prin transcrierea unei inscripții epigrafice în alfabet cursiv. Transformarea poate fi mai radicală, atunci când se adoptă un nou sistem de scriere pentru o limbă care există deja în formă scrisă: acesta este de două ori cazul limbii turce, care inițial folosea alfabetul arab, chiar dacă acesta nu este cel mai potrivit foneticii turcești.
În 1928, Atatürk a implementat o reformă a sistemului de scriere, care a impus utilizarea alfabetului latin și a optat pentru ortografia fonetică (fotograf, tunel etc.).
Istoricii cărților sunt, de asemenea, familiarizați cu procesul de transliterare, care în cazul lor implică substituirea unui mediu cu altul și, în special, înlocuirea sulului de papirus (volumen)cu cartea pergament(codex), o înlocuire care a devenit aproape universală în Europa până în secolul al IV-lea.
Patru secole mai târziu, reforma carolingiană nu a marcat o nouă schimbare de mediu: codexul a rămas standardul, chiar dacă formatul s-a schimbat (modelul tindea spre un format pătrat). Pe de altă parte, după cum se știe, noua scriere, numită minusculă carolingiană, a fost impusă în câteva decenii de la palatul din Aachen și de la marile scriptoria din Corbie și Tours.
Al doilea punct de cotitură major în domeniul istoriei cărții a fost inventarea tiparului cu litere mobile, începând cu mijlocul secolului al XV-lea, în timp ce trecerea la noile medii avea să marcheze poate a treia transformare majoră. Desigur, nu copiem pur și simplu tot conținutul vechi pe noile medii, ci ne concentrăm, în funcție de resursele disponibile, asupra textelor pe care le prețuim cel mai mult sau pe care le considerăm cele mai necesare. Celelalte sunt neglijate, iar această neglijare este un preludiu al distrugerii lor.
Unele domenii ale cunoașterii au necesitat introducerea, de-a lungul secolelor, a unor mecanisme specifice, de exemplu, încorporarea unor seturi de ecuații algebrice în forme tipografice. Cu toate acestea, există un domeniu specific care ne permite să înțelegem mai bine procesul de transliterare și să înțelegem mai bine anumite consecințe socio-culturale ale fenomenului: muzica.
Notația sa trebuie să combine portativul, înălțimea și durata notei, pe lângă, acolo unde este cazul, o serie de simboluri speciale (#, ♭ etc.). Logica tipografică nu se adaptează notației muzicale, pentru care soluția rămâne, în primul rând, copierea, apoi gravura în lemn sau imprimarea intaglio. Dezavantajele gravurii erau bine cunoscute, în special imposibilitatea modificării sau corectării acesteia și costul său relativ ridicat, dar o reconfigurare radicală a avut loc odată cu inventarea litografiei: datorită litografiei, a devenit posibil să se deseneze întreaga pagină muzicală, partitura și notația, direct pe piatră, iar aceasta putea fi apoi reprodusă foarte ușor. Costurile au fost reduse și mai mult deoarece piatra putea fi spălată, dacă era necesar, și astfel reutilizată pentru o altă sarcină.
Însă, pe termen scurt, aceasta a fost „epoca de aur” a copiștilor de muzică, iar Sylvie Mamy subliniază pe bună dreptate că marii compozitori italieni ai Iluminismului nu erau în mare parte familiarizați cu operele contemporanilor lor, deoarece aceste lucrări nu erau difuzate pe scară largă. Chiar și cu litografia, publicarea, transcrierile și adaptările se făceau doar după ce se întâmplase acest lucru, adică după primele reprezentații publice. Arhivele Operei din Paris atestă, de asemenea, prezența, în cadrul personalului, în timpul Monarhiei din Iulie, a unui grup de copiști și a liderului lor, care erau responsabili de pregătirea partiturilor finale pentru diferitele secțiuni. Desigur, copiștii specializați puteau lucra și de la caz la caz pentru amatori, care ar putea, de exemplu, să dorească să interpreteze în privat o anumită arie pe care o auziseră pe scenă.
Răspândirea practicii muzicale private (și a pianului vertical) a revoluționat această economie în primele decenii ale secolului al XIX-lea, iar editurile specializate au profitat de această tendință înfloritoare pentru a-și asigura creșterea. Muzica, de fapt, a devenit și sursa unui întreg domeniu specific de scriere și rescriere, adaptare și transcriere pentru pian, permițând amatorilor care nu puteau participa la spectacole live să se familiarizeze cu o anumită compoziție sau cu temele sale principale.
Seriile de partituri publicate sub formă de broșură de către marile edituri specializate au constituit colecții enorme și au făcut averea firmelor industriale din Paris, Bruxelles și Leipzig. Aceste mari serii editoriale aveau să cuprindă în cele din urmă câteva sute, chiar mii, de titluri. La Leipzig, din 1755, Breitkopf și Härtel au înființat o tipografie de top, căreia i s-a alăturat o editură specializată parțial în muzică și care a folosit pe scară largă litografia încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea: era pe atunci una dintre principalele din Europa.
Să luăm în considerare un exemplu parizian. Moritz (Maurice) Schlesinger (1798-1871) a fost fiul unui librar berlinez specializat în muzică (a publicat Berliner allg. musikalische Zeitung și a fost editorul lui Weber). A venit la Paris (ca husar brandenburgic) în 1815 și s-a stabilit acolo, lucrând inițial la librăria internațională a lui Martin Bossange. În 1822, Schlesinger și-a înființat propria afacere la numărul 13, pe Quai Malaquais, înainte de a traversa Sena câteva luni mai târziu până pe Rue de Richelieu. Fondator al Gazette musicale în 1834 (Débats, 27 februarie și 5 decembrie 1835), a comandat aranjamente și alte reduceri pentru a permite fiecărui amator să învețe temele celor mai faimoase piese și a apelat în acest scop la muzicieni începători: Le Dilettante d’Avignon a fost una dintre primele piese ale lui Fromental Halévy, interpretată în 1828. Editorul l-a însărcinat pe Henry Lemoyne să creeze un aranjament pentru pian potrivit pentru dansuri de societate. Wagner însuși a lucrat ca asistent junior pentru el, în special la partituri de Halévy (Le Figaro, 21 februarie 1861).
Schlesinger a fost o figură ambiguă, cu care compozitorii aveau uneori relații furtunoase, iar procesele erau frecvente. Acest negociator și om de afaceri formidabil, care se ocupa de orice (pe rue de Richelieu, se puteau abona sau cumpăra bilete etc.), se putea transforma într-o gazdă atrăgătoare și primitoare (salonul său era unul dintre cele mai la modă din capitală).
Pentru Flaubert, el „era undeva între un artist și un comisar ambulant, purta mustață, fuma cu îndrăzneală, era vioi, un tip bun, prietenos; nu disprețuia o masă bună… Venise [la Trouville] în trăsura sa de poștă, cu câinele, soția, copilul și douăzeci și cinci de sticle de vin de Rin.”
Este adevărat că tânărul Flaubert s-a îndrăgostit nebunește de Madame Schlesinger (1810-1888, care s-a căsătorit cu Schlesinger în 1840) și că își va aminti de figura soțului ei atunci când l-a prezentat pe Monsieur Arnoux în Educație sentimentală, dar pentru alții, ale căror sentimente nu erau aceleași, Schlesinger era doar un „glumeț blestemat” (Franz Liszt), preocupat în primul rând de extragerea unui profit maxim din harababura de compozitori.
În cele din urmă, invenția litografiei și ascensiunea economiei media au făcut posibil ca o anumită operă sau un anumit autor să atingă un nivel de impact și de randamente financiare necunoscute anterior. Evident, procesul de reclasificare a fost mai activ ca niciodată: noile colecții publicate cu ajutorul litografiei nu au reprodus exhaustiv întregul corpus preexistent; în schimb, ei sunt responsabili și de scrierea a numeroase piese scurte care răspund cererii sociale de „muzică de salon”.
Timișoara, 17 noiembrie 2026
Foto: Pianul lui Maurice Schlesinger (© Hôtel Bertrand, Musée de Châteauroux)
